Avem impresia despre noi că suntem liberi. Că alegem, să fim așa cum simțim, că ne exprimăm așa cum considerăm, că ne place un anumit lucru, că lansăm afirmații și că punem etichete. Puterea noastră e nelimitată. Asta până când ne lovim de realitate, adică de ceilalți. Până când ajungem să fim judecați, să nu ne încadrăm în niciun grup social, să primim la rândul nostru etichete sau să ne fie teamă să nu deranjăm cu opiniile noastre. Practic, exercițiul nostru zilnic de a fi se întâmplă în raport cu cei din jur. Acționăm cu grijă, gândim mult și exprimăm puțin, avem ziduri de care ne lovim și idei care ne constrâng. Între artiști, în spatele cortinei, lucrurile sunt și mai complicate.

Deși pe hârtie părem mulți, „lucrători culturali” suntem, de fapt, extrem de puțini. Formăm un mic mare grup, în care șansele ca toată lumea să cunoască pe toată lumea sunt foarte mari. Cu toate astea, de multe ori întoarcem capul când ne intersectăm pe stradă sau uităm să dăm un like virtual în semn de salut. Uneori avem interese comune, alteori vorbim urât unii despre ceilalți. Suntem vulnerabili. Latura noastră umană e amplificată de o sensibilitate artistică. Punem accent pe egocentrism. Chiar dacă celălalt poate e mai bun în ceea ce face, ne e greu s-o recunoaștem. Preferăm să ne abținem de la aprecieri, să părem imparțiali și obiectivi. Cât de ușor e, până la urmă, să recunoști că există altcineva mai pregătit ca tine? Funcționăm în grupuri mici. În funcție de prietenii, conexiuni și întâlniri de lucru. Altădată, și în funcție de pub-urile pe care le frecventăm. Pasiunile noastre sunt mari, unele se sting repede, altele nasc povești nemuritoare. Prieteniile la fel. Orgoliile artiștilor sunt enorme. În centrul universului fiecăruia se află el însuși. Vizionar. Performant în ceea ce creează. Unic. Cel care ia aplauzele cele mai lungi la final. Cel mai bun… dacă există așa ceva. Fie că recunoaștem sau nu, fiecare dintre noi crede asta. Criticile sunt dureroase și greu de acceptat. Încercăm să îndulcim efectul lor, dar impactul emoțional e inevitabil. Uneori nu suntem de acord sau nu dăm dreptate. Alteori ne învățăm lecția. Dar cel mai rar facem asta cu umilință, cu asumarea unei greșeli firești.

Nu știm și nu ne învață nimeni cum să controlăm chestiunea orgoliului. Cum să încetăm să îi mai rănim pe ceilalți. Cum să nu arătăm cu degetul către celălalt, pentru că putem ajunge în exact aceeași situație. Cum să facem să luptăm pentru un ideal fără să îi folosim pe ceilalți. Cum să fim împreună, pentru că e loc suficient pentru toată lumea.

De multe ori suntem singuri. Ne simțim ca ultimul spectator rămas în sală după ce toți ceilalți au plecat, decorul a fost scos și trasă cortina. E liniște și nimeni împrejur. Pentru că toți ceilalți sunt preocupați cu propriile lor probleme. Dacă înainte era vorba de o competiție pentru admiterea la facultățile cu profil vocațional, pentru rolurile principale, pentru posturile scoase la concurs în teatre, pentru un rol în producția montată de super-regizorul x, ce se va întâmpla de aici înainte? Proiectele vor deveni tot mai puține, oportunitățile se vor estompa. Va fi tot o chestiune de luptă sau de mobilizare a forțelor creatoare? De ce nu schimbăm perspectiva din care privim lucrurile?

Când pornești pe drumul artistic, crezi cu tărie că vei schimba lumea. Că după anii de facultate vei putea înota în larg împreună cu ceilalți. Că vocea ta va fi auzită și că va însemna ceva. Nu ceri recunoașteri, ci doar confirmări. Poate un loc al tău, pe care îl meriți, desigur. Numai că la noi, locurile nu se eliberează niciodată. Sunt luate sau date. Încerci, faci eforturi, muncești, ești respectuos și îți vezi de treaba ta. Apoi, vine un timp în care tragi linie. Și te simți invizibil. Pentru că toți ceilalți sunt preocupați cu propriile lor războaie personale. Pentru că arta nu ne mai unește, pentru că noi nu mai avem același ideal. Totul s-a transformat într-o luptă pentru putere și funcții. Iar când oamenii ajung acolo, nu se mai întâmplă nimic. Miza lor nu a existat niciodată.

În teatrul românesc se poate vedea cu ochiul liber un dezechilibru teribil: cei care fac teatru, pentru că e confortabil și cei care îl fac în semn de luptă, de revoltă. Noi nu mai facem teatru dintr-o nevoie organică, ci ori pentru că nu știm să facem altceva, ori pentru că încercăm, în continuare, să schimbăm ceva, să demonstrăm că putem să facem. Să supraviețuim într-un sistem care nu ne susține absolut deloc, într-o breaslă în care oamenii cărora le pasă cu adevărat pot fi numărați pe degetele de la o mână. Conceptul artă pentru artă a dispărut. Facem artă pentru bani sau pentru putere; întrebuințate în scopuri personale sau cu scopuri administrative (plata chiriilor și a salariilor infime). Pe un astfel de fundal, oare mai rămâne timp să fim empatici unii cu ceilalți?

Chiar dacă ne-am plictisit să vorbim despre pandemie și repercusiunile acestei perioade asupra artiștilor, e un adevăr cu care va trebui să învățăm să conviețuim. Pentru unii dintre noi va fi tot mai greu. Dar cei pentru care nu e chiar așa de rău nu se preocupă de problemele reale. Iar puterea trece din mână-n mână, cu aceeași inerție, cu aceeași neschimbare, cu aceeași nepotrivire.

În acest peisaj dezolant al teatrului românesc, tinerii aproape că nu au nicio șansă să supraviețuiască. Dacă nici înainte nu era loc pentru ei, acum nici nu intră în calcule. Oricum se descurcă; își creează canale pe Youtube și mini-serii online. Poate că reușesc să trăiască din asta, dar nu le oferă o alternativă pentru teatru. Chestiunea orgoliului se prelungește și între generații. Și vine tot pe fondul setei pentru putere. Tinerii nu se bucură niciodată de recunoaștere. În ochii celorlalți, ei nu își depășesc niciodată condiția „eternului student”. Nu vor reuși să se ridice la nivelul așteptărilor, nu vor reuși să își depășească „maeștrii”. Ce lozinci încă funcționale! Prin urmare, nu vor avea niciodată dreptul la replică, pentru că nu vor fi suficient de credibili. Admir performanța câtorva colegi tineri care au reușit, în București și în țară, să câștige respectul celorlalți. Poate ar trebui să facem eforturi mai susținute, să fim tot mai mulți cei care au curajul să dea o replică potrivită.

Pentru cineva care și-a început parcursul artistic cu determinare și entuziasm, ignoranța, orgoliul și superioritatea colegilor mai experimentați poate însemna o mare dezamăgire. Teatrul nu este despre fiecare în parte, ci despre noi toți la un loc. Din păcate, suntem prea departe unii de ceilalți și nici măcar nu ne dorim să ne apropiem. Continuăm să ne trimitem scrisori virtuale din turnurile noastre de fildeș. Câtă tristețe și ce oameni singuri!