Uneori, imaginația sapă culoare necunoscute în inima fragilă a minții, până când, ca într-un joc de lumini înșelător, imaginile create se confundă cu realitatea atât de crudă uneori. În imaginație găsim o salvare, un loc ferit, o altă viață, așa că ajungem să trăim din nou și din nou după propriile închipuiri, într-o fericire prefabricată, uneori dulce și inofensivă, alteori tăioasă și neiertătoare. Dacă ți-e frică de Virginia Woolf, oricine ar fi ea, mai bine ai păstra un strop din realitate, oricare ar fi ea.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, după textul lui Edward Albee, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, a avut de curând premiera la Teatrul Odeon, imediat cum s-a ridicat cortina măsurilor sanitare, când lupta pentru o felie de normalitate părea aproape pierdută, blocată într-un trecut apropiat care ne-a întors spatele și pe care nu-l mai puteam prinde de coadă. Chiar dacă în teribilul text al lui Edward Albee normalitatea nu prea își găsește un scaun confortabil unde să se odihnească, Alexandru Mâzgăreanu o aduce în prim-plan tocmai prin modul în care exprimă atât de firesc nefirescul unor vieți care se intersectează, din ciocnirea cărora ies scântei, alcool și lacrimi. Fără a lăsa patologicul și psihozele să câștige teren în fața umanului, a sensibilității, Alexandru Mâzgăreanu aduce un echilibru între ce e rău și ce e bine, care ține întregul spectacol la cote înalte, astfel încât până și cele mai abominabile mărturisiri păstrează o linie a onestității cu care e greu să nu empatizezi. Personajele pe care le creează au forța incredibilă de a te trage cu ele în nebunia și în viața lor bolnavă, unde fiecare adevăr se rostește chiar și atunci când doare sau când alină. Fiecare personaj se dezvăluie într-un crescendo uimitor, cu surpriza de a mai exploda încă o dată, și încă o dată, astfel că, deși povestea e una știută, spectacolul pare că-și păstrează misterele lui.

În poveste intrăm ca într-o închisoare de lux, unde întocmai confortul rece și fastuos al unei sufragerii ne dă impresia că ceva nu e în regulă, că totul are o suprafață sticloasă tocmai pentru a masca dedesubturile fierbinți. Andrada Chiriac propune un decor într-o notă neutră, impersonală, unde nuanțele reci și mobilierul scheletic intră în contrast cu tabloul care tronează în prim-plan, un roșu-sângeriu, amestecat, ceva cu o forță negativă, care parcă anticipează un soi de pericol de care nu ne putem ascunde. Martha și George, acest cuplu seducător de bolnav, care i-au făcut loc în viața lor imaginației ce-i ține împreună, se mută de pe canapea pe scaun și invers, când la barul cu băuturi, când pe jos, ratându-se în repetate rânduri cu atâta pompă, încât musafirii lor, Honey și Nick, deși la început speriați, reușesc în cele din urmă să găsească un soi de plăcere terifiantă în imaginea care se reflectă cu atâta precizie în cuplul mai în vârstă care parcă le prescrie un traseu poate nu identic, dar, previzibil, aproximativ la fel.

Lupta se dă între aparență și realitate, un joc perfid, care nu poate fi câștigat decât prin actorie fină, iar Adrian Titieni și Carmen Tănase știu să dea valoare în primul rând relației dintre ei, apoi lor înșiși, într-o interpretare care, chiar și în poveste fiind, tot stârnește un soi de invidie scenică. Firescul cu care se atacă, se iubesc sau se urăsc, umorul atât de bine jucat, încrederea cu care își conduc personajele în scenă arată întocmai profesionalismul datorită căruia totul pare atât de simplu și de adevărat, dureros și emoționant deopotrivă. Adrian Titieni, care îl interpretează pe George, joacă pe linia subțire dintre cinism și ironie, dar ceea ce-l face seducător sunt umanitatea și dragostea care ies la suprafață de fiecare dată când carcasa răutăților se crapă, când ne dăm seama că show-ul pe care îl conduce cu atâta fler e de fapt o mască a tuturor subtilităților care se strâng în cutele unei căsnicii în care multe lucruri s-au spus sau nu s-au spus. Carmen Tănase, în rolul Marthei, e imprevizibilă și periculoasă, alunecoasă și puternică deopotrivă, oscilând de la o ură mocnită la sensibilitățile unei femei care toată viața și-a dorit să fie mamă, o soție furioasă, care deși nu i-a iertat soțului multe, știe să iubească dincolo de nemulțumirile personale, iar rolul Marthei pare să fi fost croit întocmai pe măsura ei, la fel și rochia de un mov regal, fastuos, căzută cu eleganță pe un umăr, făcând-o să strălucească, să se distingă, să conducă printr-o frumusețe rece, iar în acest caz meritul îi revine Alexandrei Mâzgăreanu, care semnează costumele.

Honey și Nick sunt varianta în miniatură a cuplului George – Martha, îndreptându-se cu pași repezi spre cucerirea aparențelor, spre o lume la care în mod normal n-ar avea acces, dacă n-ar fi banii care, în ambele cazuri, sunt ai soțiilor și de care, în ambele cazuri, bărbații profită și urcă de-a bușilea pe o scară socială a cărei înălțime îi bulversează uneori. Ioana Mărcoiu, în rolul lui Honey, ajunge cu fiecare reacție justificat de stridentă mai aproape de Martha. La început fragilă, politicoasă, îndrăgostită, genul de soție-trofeu, puțin naivă, puțin tăioasă, ajunge, după câteva pahare de brandy, să atingă cotele unor frustrări care îi pot schimba definitiv cursul vieții, al căsniciei, dar asta ne rămâne necunoscut nouă, spectatorilor. Personajul ei capătă contur treptat, justificat, iar Ioana Mărcoiu o conduce atent pe Honey prin mărturisirile și surprizele unei nopți neașteptat de tumultuoase și violente. Lui Silvian Vâlcu, care îl interpretează pe Nick, pare că personajul îi scapă pe alocuri din mână și uneori explodează într-o enervare artificială, încordată, fără ca măcar să pară că ascultă replicile personajelor. Sigur că atunci când ai o imagine de apărat și niște secrete de ascuns, încordarea e justă, însă o doză de firesc ar fi așezat mult mai bine plăcile interioare ale unui personaj atât de ofertant.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” e o călătorie incomodă în lumea secretelor nespuse, a ratărilor de sus, a fricilor și nesiguranțelor care populează o lume în care încercăm să găsim un echilibru. Alexandru Mâzgăreanu aduce în fața spectatorilor și lasă să strălucească normalitatea bizară a unei căsnicii profund anormale, unde agresivitatea cuvintelor se îndoaie în fața unei iubiri greu de înțeles, chiar bolnave, dar care reușește să seducă prin forța personajelor care spun o poveste tristă, tristă…

Teatrul Odeon

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee

Traducerea: Ionuț Grama

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Andrada Chiriac

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

Muzica: Alexandru Suciu

Light design: Cristian Niculescu

Distribuţia:

Martha – Carmen Tănase
George – Adrian Titieni
Honey – Ioana Mărcoiu
Nick – Silvian Vâlcu

Foto: Mihaela Tulea