Bântuie în ultima vreme un vânt al uniformizării. Prin lume, prin arte, prin teatru… prin viețile noastre. Cu cât gândim cu toții mai asemănător, mai mult la fel, cu atât mai bine. O plafonare uriașă la nivel mondial, la nivel de idee, gândire, acțiune, un spirit de turmă activat într-un mod incredibil de rețelele sociale, o tendință uriașă de a-l scoate din rând pe cel care vrea, gândește sau se exprimă diferit. Un vânt neo-marxist, o încercare bine ascunsă sub ideea „binelui” – dar așa au pornit toate dictaturile, nu? – de reeducare a omului de către om. Cine nu crede ca noi crede greșit… și de obicei este trecut prin malaxoarele public-shaming-ului, care funcționează extrem de pervers, pentru că nimeni nu stă să verifice în epoca vitezei cine are dreptate și cine nu și nimeni nu se mai împiedică în nuanțe…
Și vântul acesta începe să se simtă și în teatru din ce în ce mai puternic, mai susținut, mai vocal. O încercare mai mult sau mai puțin subtilă de discreditare a diversității. Pe ideea că unele lucruri sunt mai degrabă relevante decât altele. (Cine hotărăște asta?!) Și în ideea că anumite genuri, anumite spectacole trebuie a priori ocolite pentru că sunt „pentru public” și atât…
Departe de mine ideea de a pleda pentru spectacolul „de public” în sens peiorativ (a se citi „șușă”), dar senzația că în ultima vreme se duce o luptă din ce în ce mai puternică pentru a scoate publicul din ecuație e din ce în ce mai persistentă. De a-l reeduca în sens corect politic cel mai adesea, de a-l „obliga” să-i placă doar un anume gen, de a-l îndepărta de altele prin același mecanism pervers, creându-i un nesănătos sentiment de inferioritate.
Am crezut întotdeauna că spectatorul este un observator fin și inteligent care va ști să se orienteze în această mică junglă a teatrului nostru și va ști să aleagă grâul de neghină. Așa cum am crezut întotdeauna că publicul nu e o masă de oameni care gândesc la fel și simt la fel. Dimpotrivă. Chiar dacă azi ne îmbrăcăm în mare parte de la aceleași branduri din mall, ne aprovizionăm cam de la aceleași supermarketuri și mâncăm cam aceleași produse, ne cumpărăm mobilă de la Ikea sau măcar câte o decorațiune din când în când, stăm cu ochii în aceleași telefoane în timp ce metroul aleargă între două stații, iar acum purtăm aceleași măști și cu fața acoperită arătăm toți la fel, suntem structuri diferite și undeva acolo adânc în noi există ceva ce e altfel, acel ceva care ne face unici, care ne face să ne raportăm diferit la o poveste sau la o situație sau la o realitate, acel ceva care are nevoie de diversitate pentru ca lumea noastră să nu ne transforme cu totul în roboți.
E un moment extrem de prielnic acum pe teatru. Publicul vine în/din disperare. Sunt liste de așteptare la bilete, oferta nu e îndeajuns de mare pentru cât de mare e cererea, după mulți ani în care a existat un soi de letargie – asta și din vina ofertei teatrelor, și din vina publicului – acum, oamenii vor la teatru. Și nu vor teatru online. Vor în sală cu orice preț. E poate sentimentul libertății, fructul interzis… sentimentul normalității, e poate nevoia de magia aceea unică din sala de teatru, pe care reformatorii teatrului vor s-o înlocuiască repede, repede cu „altceva”… e poate energia aceea la fel de unică a unui spațiu în care evadezi și trăiești o poveste.
Personal, cred că acum, în acest moment tulbure și chinuit al existențelor noastre, cu amenințarea permanentă a bolii și a morții deasupra capului, cu tulburările sociale masive, cu bombardamentul mediatic care ne transformă în fiecare zi în ființe depresive, anxioase și dependente de alte și alte știri catastrofice, cu un masochism greu de explicat din punct de vedere psihologic, ei bine, cred că acum e mai mult decât oricând timpul poveștilor la teatru. Timpul evadării. Cred că mai mult decât oricând acest refugiu în poveste este ceva sănătos, o formă de rezistență la asaltul permanent al unei realități din ce în ce mai serios cosmetizate și manipulate de social media și de mass-media. Cred că acestei schematizări, acestei superficializări, acestei desacralizări a lumii noastre trebuie să i se opună ceva. De aceea, cred că mai mult decât oricând e timpul marilor povești, al personajelor consistente, al structurilor consistente, cred că, într-o lume fără eroi, fiecare are nevoie de eroi. Și poate că aceasta ar fi astăzi cea mai frumoasă formă de rezistență la o nouă formă de rinocerizare. Căci fiecare epocă își are rinocerizarea ei…
De aceea, mi se pare extrem de important să pledăm pentru diversitate. E loc sub soare pentru toată lumea. Pentru a face teatru în o mie de feluri… atâta timp cât e valoros. E loc și pentru publicul teatrului social, sau ceea ce e numit azi teatru social, și pentru teatrul de artă, și pentru teatrul clasic, și pentru experiment, e loc și pentru musical, e loc pentru dramă, e loc și pentru comedie, e loc pentru orice. Atâta timp cât demersul e unul cinstit, iar principalul și realul beneficiar e publicul. Care să aibă șansa de a alege.
Unidirecționând discursul critic – atât cât a mai rămas din el –, creând impresia că în afară de „textul necesar” și de „spectacolele necesare” și de un nou teatru al trezirii corect-politice, restul se încadrează în zona gregară și aproape că nu merită să intre în discuție, ba chiar merită desființat la o adică, nu faci decât, în timp, să impui o dictatură. O dictatură care nu poate fi învinsă, din fașă, decât prin diversitate.