Actorul se antrenează să joace roluri. Asta îi e meseria. Învaţă cum anume se trăiesc vieţile altora. Cum se iubeşte, cum se trădează, cum se suferă, cum e fericirea, cum se moare. Scormoneşte prin sentimente şi apoi încearcă să le exprime cât mai convingător, să le arate publicului. Minte, practic. Asta îi e meseria. Şi cu cât minte mai convingător, cu cât e mai dibaci în a ne convinge că iubeşte, trădează, suferă sau moare pe bune, cu atât îl apreciem mai mult. Şi îl aplaudăm bucuroşi pentru măiestria lui de a trăi atâtea şi atâtea vieţi. Asta îi e meseria.

Mulţi cred că e foarte fumoasă viaţa de actor. Mulţi idealizează bonomia şi parfumul acestei existenţe pe care o proiectează ca fiind asemănătoare cu cea a personajelor din cărţi şi filme. Şi e o existenţă excepţională cea de pe scenă. Existenţa profesională este într-adevăr spectaculoasă. Şi tot procesul de căutare şi prelucrare şi construcţie şi descoperire a personajelor. E captivant să intuieşti viaţa cuiva pe care apoi să înveţi cum anume să o însuşeşti pentru a o prezenta altora în toată complexitatea ei. Repetiţiile sunt, într-adevăr, o poveste desprinsă din file scrise de un maestru. Şi spectacolul e capodopera acestei imaginaţii fertile. Pregătirile de dinainte, emoţiile din culise, reprezentaţiile în sine, agitaţia de la cabine, durerea de spate, mâini şi picioare de după, poate chiar şi berea băută din când în când în compania colegilor – toate astea sunt fotograme din filmul fantastic pe care mai toată lumea îl crede a fi realitatea vieţii de artist.

Dar între două repetiţii şi între două spectacole mai e încă multă viaţă de trăit. Iar aceea nu e mai deloc fabuloasă. Nu sclipesc blitzuri pe unde calci tu, nu fug hoarde, hoarde de fani după autografe, nu cinezi în ţinute elegante şi nu mănânci feluri de mâncare pe care abia dacă ştii cum să le pronunţi. Viaţa din afara scenei e, poate, mai banală şi mai tristă decât ar trebui. Facturile vin în aceeaşi dată ca la toată lumea. Diferenţa e că mulţi actori, cei tineri mai ales, nu au cu ce le plăti. Şi nu îi ocolesc. Şi cumpără aceleaşi roşii de plastic de la Mega ca oricine din clasa de mijloc care nici nu îşi permite, nici nu poate admite să dea 8 lei pe o roşie bio. Şi la coadă la farmacie tot cu reţeta compensată în mână aşteaptă. Şi copiii lor au la fel de multe teme şi părinţii lor sunt la fel de bolnavi. Doar când sunt pe scenă sunt supra-oameni şi ştiu exact cum să trăiască vieţile altora. Pe ale lor le trăiesc zi după zi ca oricare dintre noi.

Şi de multe ori timpul petrecut pe scenă e prea scurt: repetiţii nu sunt, spectacole nu prea multe. Ce fac actorii când nu joacă? Trăiesc. Şi îşi mai iau un job. Aproape că îşi inventează joburi pentru a putea folosi ce ştiu ei mai bine să facă. Cei care au câte un hobby sau sunt pricepuţi într-ale meşteşugurulor pun mâna pe fel de fel de unelte. Handmade e cuvântul magic care în ultimii ani ne-a scăpat de chinezăriile pe care le cumpăram din lipsă de imaginaţie. Cei care au o dicţie bună îi învaţă pe cei care au nevoie de o dicţie bună cum să pronunţe inteligibil. Cei care iubesc copiii predau cursuri pentru cei mici. Cei care sunt siguri pe sine îi învaţă şi pe alţii cum să vorbească în public. Alţii fac animaţii la petreceri, alţii predau limba română străinilor sau limbi străine atâtea câte ştiu şi cum ştiu. Mulţi, poate prea mulţi, sunt nevoiţi să descopere la ce altceva se mai pricep pentru a ajunge nu după mult timp să îşi dea seama că profesia le-a devenit hobby şi cel de-al doilea job e full time.

Şi nu e nimic boem şi idilic în asta. Actorul neantrenat îşi pierde din praful magic pe care îl suflă peste viețile pe care le trăieşte pe scenă. Devine mai civil. Îi e greu să mai facă pasul prin portalul magic al scenei şi să devină într-adevăr fantastic atunci când ochii lui sunt pe ceas şi graba îl împinge de la spate să fugă către jobul cel full time. Actoria nu e un job; încă un job. E o profesie. Extraordinară, minunată şi grea, care oferă şi cere multe celor care aleg să existe mai mult pe scenă decât în afara ei. Te stoarce la propriu şi la figurat, te îmbolnăveşte şi din când în când te face cel mai trist om din lume. Dar alte ori, tot din când în când, te face şi cel mai fericit.

Nu mai e timp pentru vieţi închinate „sfintei scânduri”. Realitatea nu mai are răbdare pentru răsfăţuri artistice. E foarte practic totul. Şi e firesc să trebuiască să ai o grămadă de joburi şi să fii multitaskingşi să nu ai nicio problemă cu asta. Trăim schizoid într-o lume de proiecte şi ne devenim noi înşine propriul proiect. Dacă nu fugim suficient de repede prin viaţă una-două ne doboară burnout-ul şi intrăm pe pilot automat. E aproape imposibil să mai poţi avea profesia de actor. Doar joburi, multe joburi şi multe proiecte. Aşadar, viaţa aia idilică presupusă de mulţi e pe cale de dispariţie. Şi nici meseria actorului nu mai pare a fi aceea de „a minţi” trăind frumos pe scenă. Jobul lui e să supravieţuiască şi să poarte mesaje foarte clare. Nu mai e nimic fantastic aici.