Clasicii sunt mereu la modă. Un citat „scăpat” în discuţie „întâmplător” dintr-un roman, un titlu de film mut, un refren din anii de glorie ai Flower power şi îţi asiguri simpatia sapienţială în cercul tău de prieteni cool. Fie şi pentru a-i demola cu buldozerele noilor dogme şi tot e bine să te ai bine cu clasicii. Vorbeşti despre ei şi spui ceva despre tine. Sunt o garanţie. Adaptările pentru scenă ale unor romane glorificate din literatura universală atrag atenţia publicului. Uneori sunt simple pretexte şi ustensile de marketing. Însă atunci când capodoperele sunt luate în serios, există toate şansele ca reinterpretarea lor să fie mai mult decât încă o lectură politicoasă.

„2+2=5”, adaptarea lui Radu Iacoban după „Crimă şi pedeapsă” de F.M. Dostoievski, la Teatrul Mic este un exerciţiu foarte izbutit de esenţializare teatrală a unuia dintre cele mai studiate romane ale tuturor timpurilor. În locul celor 600 de pagini, scenariul îi păstrează doar pe Raskolnikov şi Porfiri, din care păstrează doar iniţialele. Timpul nu mai e cel al Rusiei Imperiale, ci un prezent deloc ostentativ. Spaţiul, simplificat şi el, păstrează un birou şi două scaune în jurul cărora se creează o dinamică a luminilor şi a vitezelor. R şi P se confruntă, atacă şi se apără, ca într-o încleştare a unor florete care şfichiuiesc conştiinţe şi o vină universală.

Soluţia scenografică a lui Tudor Prodan este pe cât de simplă, pe atât de spectaculoasă: îngrădirea la vedere a spaţiului acţiunii cu 21 de ştăngi ale căror umbre devin zăbrelele ce închid o celulă imaterială a vinei nemărturisite încă. Apoi turnanta care îi obligă pe cei doi protagonişti să depună un efort concret în încercarea de a ajunge la odihna adusă de adevăr. Criminalul şi acuzatorul său au nevoie în egală măsură de acest adevăr. Şi în căutarea lui parcurg împreună un teren accidentat, care le vlăguieşte trupul, dar potenţează glasul conştiinţelor ce devine asurzitor.

Jocul manipulator pe care P îl face pentru a şubrezi atenţia şi încrederea suspectului pe care îl hăituieşte metodic e o demonstraţie de răbdare şi superioritate a unei inteligenţe foarte practice. De cealaltă parte i se opune mintea mai puţin limpede, dar mult mai complexă, a ideilor filosofice ale lui R, care acţionează în virtutea unei stări patologice, combinată cu motivaţii de ordin aproape metafizic. Echilibrul dintre aceşti doi poli care păstrează mereu egală distanţa dintre ei în timp ce se rotesc într-o moară a minţilor ce macină fără oprire este punctul de sprijin al acestui spectacol.

Concentrarea continuă din scenă, atmosfera susţinută constant, privirile care sfredelesc partenerul şi încordarea foarte concretă se propagă în cercuri concentrice şi în sală. Eşti şi tu ca spectator prins în acest inel strâmt al vinei căreia tu însuţi îi analizezi gradul de gravitate. Dacă ştii deja povestea, eşti atent la felul în care dialogul dintre cei doi escaladează către căinţă. Dacă nu cunoşti problema din roman, curiozitatea îţi e alimentată de informaţii care vin în crescendo, pe care trebuie să le asamblezi în propria imagine a demonstraţiei unei vine pe care eşti lăsat să o descoperi.

Ionuţ Vişan (R) are acea mină preocupată a individului interiorizat; chipul mereu plecat, postura neglijentă, vocea care şovăie voit sunt semne exterioare subtile ale minţii în dezordine, ce încearcă să-şi recupereze logica imbatabilă ce a condus la crimă. Ritmul egal, liniştea mărturisirii şi izbucnirile premeditate sunt mijloacele prin care, într-o concentrare ce nu se relaxează niciodată, acest personaj cu multe pliuri sufleteşti şi intelectuale ne este desfăşurat şi supus judecăţii.

Radu Iacoban (P) este contrapunctul necesar; relaxarea demonstrativă, naturaleţea gesturilor pe care le arată metodic ca pe un instrumentar, aparenta abulie, acest joc de rol pe care personajul îl face în mod conştient, teatrul în teatru, e foarte precis dozat. Planul acestui pândar al conştiinţei e pus în aplicare cu multă stăpânire de sine, auto-control şi umor. Supapele pe care procurorul le presară drept capcane celui interogat în necunoştinţă de cauză sunt şi supapele oferite publicului, pentru a-şi putea replia cercetarea asupra acestei vivisecţii intelectuale.

„2+2=5” este un spectacol în care atmosfera, concentrarea, jocul actorilor şi imaginile dinamice create propun spectatorului să gândească în sala de teatru. Această reducţie concentrată a unui reper devenit clasic în cultură funcţionează pe principiul expresiei a little goes a long way. Simplitatea aparentă, câteva soluţii de efect şi multă seriozitate – între aceste coordonate personajele lui Dostoievski se lasă puse sub lupa curiozităţii şi a analizei spectatorilor.

Teatrul Mic, Sala Atelier

„2+2=5”

Adaptare după „Crimă şi pedeapsă” de F.M. Dostoievski

Traducerea: Adriana Liciu

Regia și versiunea scenică: Radu Iacoban

Scenografia: Tudor Prodan

Sound design: Aida Šošić

Light design: Bogdan Gheorghiu

Coregrafia: Ștefan Lupu

Distribuția:

R – Ionuţ Vişan

P – Radu Iacoban

Foto: Adi Bulboacă