Ce mâncăm, unde călătorim, cu ce ne îmbrăcăm azi, pentru ce milităm, le punem pe toate pe Facebook. Trăim în epoca Facebook. Mai ales acum, când pandemia ne-a blocat viața în loc, e mai ușor de trăit pe Facebook. Călătorim pe Facebook. Suntem curajoși pe Facebook. Salvăm planeta pe Facebook… Îi apostrofăm pe ceilalți pe Facebook, pentru că au alte păreri decât ale noastre. Și, în general deținem adevăruri absolute. Tot pe Facebook. Cu o siguranță dătătoare de fiori îi punem la colț pe cei care cred altfel decât noi. (vezi mesajul lui Alvis Hermanis…) La urma urmei, e mult mai simplu de trăit pe Facebook. Mai simplu de trăit și mai simplu de controlat.
E simplu să transmiţi mesaje mai mult sau mai puţin subliminale, e simplu să-ţi dai impresia că faci lucruri, e simplu să te transformi în persoană în propriii ochi, e simplu să fii curajos, pentru că eşti tu şi nu eşti tu… Acest radio-şanţ al vremurilor noastre, unde oricine află orice despre oricine, care anulează cu graţie intimitatea (valoare perimată a epocii noastre, nu-i aşa!), care ridică bârfa la valoarea de act social responsabil, care anulează jurnalismul, care anulează individualitatea, eul, sinele, care ne dă iluzia că emitem opinii şi că avem păreri, care ne dă iluzia puterii, care ne dă iluzia comunicării, care, în general, ne dă iluzia… de care avem atâta nevoie…
Ei bine, de câțiva ani bunișori această mică bulă în care ne place tuturor să trăim, această mică bulă atât de corectă politic sapă încet, încet și macină de la temelii ce și cât a mai rămas din jurnalismul cultural… Iar senzația permanentă că totul e dus în derizoriu, că nimic nu mai poate crea interesul acela adevărat care să genereze mai mult decât un like sau o inimioară, în spatele cărora nu se află efortul de a fi deschis un text, îți lasă un gust amar. Pe Facebook niciodată n-avem timp. Pe Facebook se scrie, nu se citește… Informația și titlurile sunt aruncate în acest uriaș malaxor în care sunt răsucite o vreme pentru ca apoi să dispară în neant. Nimeni nu mai are răbdare. Se trăiește pe repede înainte și asta a ajuns să dicteze un soi de tristă superficialitate în redactarea materialelor, atunci când vorbim de publicații profesioniste, ca să nu mai vorbim de bloguri sau de exprimarea pur și simplu a unei „judecăți de valoare” într-o banală postare de cinci rânduri pe Facebook… Despre cărți, spectacole, festivaluri, artiști etc.
Sigur, mi se va răspunde, trebuie să ne reinventăm, să ţinem pasul cu timpul, cu timpurile, cu lumea. Dar într-o ţară mică, într-o cultură mică, în care teatrul – e un adevăr vizibil – se face cu precădere pentru această comunitate sau pentru comunităţile care o conţin, în care critica de teatru este muribundă şi aproape inutilă (ar spune unii – sau depinde din ce unghi priveşti şi de care parte a baricadei eşti, ar zice alţii), a transmuta demersurile critice (ca să folosesc o expresie din limba de lemn la modă) pe reţelele de socializare este şi periculos, şi perdant. Iar pericolul e că orice demers critic se decredibilizează (şi şi-aşa este el decredibilizat de diversele grupuri şi bisericuţe în care ne împarte… judecata de gust – ce altceva?!). Se pierde acel ceva pe care rigoarea analizei, atâta câtă are fiecare şi cum o are fiecare, ar trebui să i-l dea.
Apoi, încă un lucru pe care Facebook-ul îl hrănește puternic în această perioadă este o formă de învrăjbire, ca să nu zic ură, o formă de teribilă lipsă de toleranță în numele toleranței, practicându-se un fel de punere la zid pentru delictul de opinie… Nu crezi ca noi, ești izolat, arătat cu degetul… Și, în același ton, opinia, fie ea în teatru sau în altă zonă, trebuie musai să fie contra. Cu cât combaţi şi conteşti mai mult şi mai tot, cu cât mai fără argumente, cu atât mai bună imaginea pe care ţi-o creezi. Ca atare, a avea o opinie a devenit sinonim cu a avea o opinie anti… Ceea ce e pro e clar că nu contează. În lumea noastră, dacă nu ești anti, nu exişti.