„Fii relaxat!” „Fii tu însuţi!” „Cât mai firesc!” – acestea sunt îndemnurile scrise cu litere de aur în obişnuintele cerinţe pentru admiterea la actorie. „Nu vrem să vedem personaje, ci pe tine.”. Iar cei doritori de a deveni studenţi şi mai apoi actori încearcă să înţeleagă cum de la facultatea de teatru profesorii nu vor să aibă de-a face cu personaje. Cei care renunţă la compoziţii şi impresia „încarnării” de roluri trec mai depate şi au şansa să afle mai exact ce presupune să „nu joci”.

Pentru început e într-adevăr necesar ca tânărul aspirant să aibă acea curăţenie şi inocenţă profesionaă. Să fie coala albă pe care se pot aşterne diverse roluri. Masca o construieşti mai târziu, cu ajutorul uneltelor primite în şcoală. Primul pas e să ai acel ceva care te evidenţiază dintre mai mulţi. Carisma, personalitatea, relaxarea, într-adevăr, sensibilitatea, încrederea în sine, inteligenţa scenică, logica rostirii unui text, umor, toate se pot nota la liniuţă sub titlul de capitol „Firescul”. Acest firesc este biletul de intrare pe porţile aurite ale artei scenice. Apoi înveţi să îl rafinezi, să descoperi ce e dincolo de a fi tu însuţi. Sau cel puţin aşa ar fi… firesc.

Din ce în ce mai multe spectacole mizează doar pe o interpretare lejeră a unui text realist, într-un decor minimal. Din ce în ce mai multe spectacole seamănă izbitor între ele. Şi din ce în ce mai mulţi actori se rezumă la a-şi purta relaxat corpul pe scenă, în timp ce mimează o detaşare indiferentă. De la vorbirea dezordonată care pare a fi devenit monedă forte, defectele au început să fie apreciate ca semne ale unei originalităţi aplaudate. Cu cât eşti mai „personal” cu atât ai mai puţină nevoie de rafinarea mijloacelor. Acest firesc atât de necesar în fundaţia devenirii unui actor se ramifică şi se prelungeşte inutil în continuarea carierei. Pare că nu mai e nevoie să ştii să porţi un costum, să ştii să mergi cu mersul personajului, să vorbeşti articulat şi clar. Ba chiar e un titlu de glorie dacă bolboroseşti cuvintele şi bâigui ilogic textul sau nu ştii ce să faci cu mâinile.

Confuzia dintre firescul de pe stradă şi cel artistic omoară performanţa. Încurajarea absolut necesară din primul an de facultate a datelor personale e apoi asumată ca unic mijloc de joc. Şi vedem o mulţime de civili care ne spun nişte vorbe – nu actori care joacă teatru. Aproape că devine inutil să mai urmezi o specializare. Fiecare suntem noi înşine în viaţa de zi cu zi. Fiecare suntem cât se poate de personali şi originali. Aşadar, mai e nevoie doar de puţin curaj să ne arătăm în faţa altora şi gata spectacolul. Nici să vorbim corect nu e musai. Căci se pare că ucidem firescul dacă exersăm inteligibilitatea.

Firescul artistic e ceva mai mult decât nişte stări aleatorii pe dedesubtul unor cuvinte spuse la întâmplare. Când vorbim în viaţa de zi cu zi nu ne concentrăm la felul în care transmitem mesajul către interlocutori. În funcţie de situaţie, de starea în care ne aflăm şi de ceea ce vrem să spunem, gesturile, tonul, ritmul vorbirii, expresia facială, cuvintele vin de la sine. Suntem fireşti. Pe scenă acest hazard al firescului e insuficient pentru a putea deveni cu adevărat performant. Teatrul conţine multă matematică. Dacă un text consistent în mesaj, percutant şi important e gândit în amănunt, scris, modificat, rescris, de ce s-ar presupune că transmiterea lui nu presupune mai mult decât o conversaţie banală? E nevoie de identificarea mijloacelor cele mai eficiente de a transmite către public exact ceea ce se doreşte a fi înţeles. Ambiguitatea pe scenă plictiseşte sala. Teatrul, oricât de consistent în mesaj, dacă nu are nimic spectaculos, ci e doar o înşiruire de discuţii pe care le poţi auzi oriunde altundeva, nu prezintă prea mare interes. Performanţa actoricească e tocmai aceea de a interpreta firescul comun, în aşa fel încât cel mai insignifiant fapt de viaţă să poată deveni un subiect demn de atenţia spectatorilor.

Senzaţia de firesc profesionist pe scenă se obţine cu multă muncă, migală şi atenţie pentru detalii. Improvizaţiile ce par cele mai spontane sunt repetate şi gândite în amănunt. Ritmul – cel mai important liant al spectacolului – nu se poate obţine aleator din însăilarea replicilor. E nevoie de o structură, de un desen ca de cardiogramă a alternanţelor de ritm pe scenă. Firescul civil nu poate face asta. Firescul artistic e tocmai expresia de calitate a unui gând bine articulat, motivat şi asumat organic, prelucrat şi apoi livrat în forma sa cea mai potrivită. Doar a fi pe scenă, tu în situaţie, nu mai e suficient, aşa cum a fost la admitere. Nivelul următor de măiestrie se obţine cu mai multă atenţie pentru cazul fiecărui personaj în parte. Firescul fiecărui personaj e altul. Şi pentru ca personajul să devină firesc e nevoie ca actorul să îşi poată controla mai mult decât memoria.

E minunat atunci când un actor joacă un rol astfel încât cei din sală să aibă impresia că nici nu s-ar fi putut altfel. Să vezi un rol interpretat în aşa fel încât să nici nu ştii ce anume a fost atât de bine, să nu poţi pune în cuvinte motivele pentru care te-a impresionat atât de mult e într-adevăr foarte rar. Acel firesc superior nu e uşor de atins. Se câştigă odată cu experienţa şi curiozitatea de a descoperi noi şi noi pârghii personale pe care să le manevrezi pentru a pune în mişcare mecanismele interioare ale multor personaje diferite. A fi simplu pe scenă e cel mai greu. A fi simplist a devenit o normă a celor care îşi exersează doar firescul de la admitere mult după absolvire.