Vizionar. Creator. Plurivalent. Spiritual. Amuzant. Determinat. Așa poate fi descris Alexandru Nagy în câteva cuvinte. Licențiat în Arta Actorului la UNATC, absolvent al programului de master Theatre Directing – East 15 Acting School, masterand al secției de Canto Clasic la UNMB și fondatorul Teatrului Independenților Profesioniști, Alex vorbește despre obligația morală a teatrului față de public de a se adapta, de a nu rămâne blocat în idei învechite și despre cum teatrul trebuie să vină mai aproape de oameni.

Între repetițiile de la teatru, urmate de cele de la Opera Națională și alte zeci de drumuri, am reușit să ne întâlnim, să stăm la povești așa cum o făceam pe vremuri, eu sorbind dintr-o cafea, el fumând o țigară. E duminică, e primăvară și parcă totul a revenit la normal…

Dacă ai fi un personaj de teatru, ce dramaturg te-ar fi scris?

Cehov.

De ce?

Eu am jucat foarte mult Cehov în școală și pot spune că sunt foarte atașat de el. N-am montat niciodată, din păcate. Încă. Dar m-am simțit foarte bine când am jucat Vania, Platonov, Dorn, Ivanov. M-am simțit foarte aproape de ei și mi-a fost și foarte confortabil.

Ce anume din tine crezi că e făcut să fie actor? Dar regizor?

Histrionismul. Apetența către voie bună și către spectacolul străzii, cel de zi cu zi. Eu joc mai puțin pe scenă decât joc în viața reală. Felul meu de a fi trage spre spectacol. Am nevoie de atmosferă și în viața reală.

Iar ca regizor – aia e partea mai rațională din mine, de imaginație și proiecție. În regie e foarte important să fii inspirat. Nu e ca-n actorie unde ai niște mijloace pe care le poți folosi. La regie e mai complicat. Știi magia care se întâmplă atunci când te gândești la ceva, iar la un moment dat ai sentimentul că „apuci” ceva: un text, o situație, un personaj, un decor, o lumină?! Ei bine, e ceva instinctiv. E un moment mistic de creație și de conectare la un univers mai aplu. Diferența dintre un actor și un regizor e că actorul este foarte specific, iar regizorul trebuie să construiască o lume care să fie relevantă pentru toată lumea, trebuie să te pui în locul spectatorului din diferite categorii sociale, cu intelect diferit etc.

Dar când și cum ți-ai dat seama că asta vrei să faci?

În copilărie. Eu am început să fac teatru din clasa a IV-a. Primul meu spectacol a fost „O noapte furtunoasă”  în 2002 când se sărbătorea Anul Caragiale. Atunci ne-am dus la Festivalul Național de Teatru pentru Elevi „George Constantin” și am luat Marele Premiu și Premiul Cel mai bun Actor oferit de un juriu format din Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Tamara Buciuceanu, Mihai Constantin, Claudiu Bleonț. Când eu aveam 11-12 ani și mergeam la primele mele festivaluri m-am întâlnit cu toți marii actori. Atunci mi-am dat seama ca asta vreau să fac.

Cu regia a fost așa și așa. Eu inițial am vrut să mă duc la regie, mi-am pregătit două dosare de admitere ca să dau și la actorie, și la regie. După aia m-am gândit că n-o să pot toată viața să știu că fac mai bine decât actorul X și atunci am zis că trebuie să fac mai întâi actorie ca să pot juca și să nu am frustrarea regizorului care nu joacă. Eu trebuia să joc și să-mi dovedesc capacitățile mele de înțelegere a lumii și a dramaturgiei universale ca actor. După care o să fac și regie. Și cam așa am făcut.

@Mihaela Petre

Dar înainte de dorința de a deveni actor/regizor ce a fost?

Visam să devin solist de operă – ceea ce am și urmat ulterior și asta fac în momentul de față. Provenind dintr-o familie de muzicieni și știind cum mergeau lucrurile, mi-am dat seama că muzica e mai complicată. Trebuie să studiezi mult, e matematică pe portativ. Și la momentul ăla era atât de departe de mine… Am lăsat-o foarte mult în spate din frică că n-o să pot, că nu mă descurc, că nu sunt la nivelul copiilor care au făcut școala de muzică, liceul de muzică, patru ani de Conservator și apoi vin la master. Eu am ars toate etapele astea și am intrat primul la master în 2018 la clasa doamnei Silvia Voinea. Sigur, din cauza multiplelor job-uri pe care le am ca să mă întrețin n-am reușit să termin masterul, încă mă chinui, am niște restanțe. Dar așa mi l-am prelungit și am ocazia să particip la clasa de Operă în continuare, să merg la anumite cursuri. După ce o să termin, îmi doresc să fac un doctorat între UNATC și UNMB. Vreau să scriu „Metoda actorului de operă” așa cum Stanislavski a scris „Metoda actorului de teatru”. Dar mai durează.

Care crezi că e cel mai important lucru pe care l-ai învățat în facultate?

Oh, multe lucruri am învățat în facultate. Noi stăteam de la opt dimineața până noaptea în facultate. Au fost niște ani intenși. Am prins o altfel de școală și-mi pare rău pentru studenții care n-au mai prins așa ceva. Ce fac ei acum nu e școală…

În facultate am reușit să-mi depășesc o anumită zonă de confort în care eu eram băgat până peste cap. Făcând teatru de amatori de la 12 ani am avut nevoie de o „curățare” pentru că eram foarte îmbibat în chestia aia. Plus că mi se urcase la cap. Când am intrat în facultate deja aveam 30 de premii luate în festivalurile de amatori. Mă credeam un „prinț al teatrului de amatori” (râde). A fost foarte important să fac distincția dintre teatrul de amatori și teatrul profesionist. Sunt două lucruri diferite. Așă că facultatea m-a imunizat prin expunere.

Și-am învățat că less is more, că e mai bine să fac mai puțin și să nu mai fac ca toți dracii (râde).  Am mai învățat ceva foarte important de la profesoara mea Valeria Sitaru. Am învățat că nu trebuie să te împotrivești unui profesor, ci trebuie să mergi cu el. Eu am înțeles foarte repede asta și chiar dacă atunci când am ajuns la Vali Sitaru am simțit că nu e idealul meu de profesor, mi-am spus că ceva tot am de învățat de la ea. Și în momentul în care am schimbat placa și nu m-am mai opus, a început o călătorie foarte frumoasă. M-a pus să joc alte tipuri de personaje pe care nu le mai făcusem până atunci, am început să joc Don Juan, Platonov, Unchiul Vania, Petruchio, niște roluri care m-au scos din zona mea. Acesta a fost cel mai mare beneficiu pe care l-am primit în facultate.

Și am avut norocul că în anul doi de facultate am înființat Teatrul Independenților Profesioniști cu care am început să fac spectacole împreună cu colegii mei. Am început să jucăm la Godot, la Green Hours, pe unde am putut la vremea respectivă. Jucam „Buzunarul cu pâine”, „Omul Pubelă”, „O noapte furtunoasă”, „Proștii sub clar de lună”. A fost o perioadă foarte frumoasă.

Și totuși te-ai decis să mergi să continui studiile în Anglia.

Eu n-am crezut că o să plec. A fost dorința familiei mele să fac masterul ăsta. Ei m-au susținut din punct de vedere financiar pentru că acolo costurile sunt enorme… Am făcut un spectacol în engleză – „Omul pubelă” – cu Iulia Popescu, cu Dani Ionescu, Ștefan Pavel, Alina Rotaru și cu niște băieți care aveau un cover- band Tom Waits – The Raindogs. Era un crossover performance: un monolog, o piesă, un monolog, o piesă. Un spectacol deosebit pe care l-am trimis la Londra, am completat tot ce era de completat, scrisori de recomandare și am fost acceptat. Și-am plecat. Pe 23 septembrie 2012 eram în mijlocul Londrei, cu două valize și un singur număr de telefon. Am sunat-o pe doamnă în vârstă la care trebuia să stau în gazdă, mi-a spus cum să ajung, a venit și m-a luat de la metrou. În ziua în care am ajuns, la capătul liniei roșii de metrou, niște români înjunghiaseră alți oameni. Asta era știrea zilei.  A fost un welcoming nu foarte prietenos, îți dai seama că m-am cam speriat.

Cât de mult te-a ajutat experiența asta?

Enorm. Bine, m-a și ajutat, m-a și încurcat pentru că te obișnuiești ca lucrurile să funcționeze ceas. La ei teatrul se lucrează ca filmul, totul se face extrem de profesionist. Time is money. Nu există ca la noi delăsarea și ideea că „teatrul e o chestie de boemie”. Eu nu zic nu, e de boemie, dar la un moment dat trebuie să îl faci la un nivel profesionist… Acolo toate repetițiile durează patru săptămâni jumătate, se lucrează de luni până duminică, sunt niște reguli stricte, clare, iar partea tehnică e foarte bine pusă la punct.

N-ai fost tentat să rămâi acolo?

Nu. E o tragedie dacă rămâi  pentru că n-ai cum să-ți plătești. Eu am stat într-o cameră în care intrai direct în pat, iar la capul patului aveam valizele, un dulap și o fereastră. Iar chiria era de 400 de lire pe lună. Și-acolo am stat un an de zile.

În anul ăla am aplicat la tot ce s-a putut. Am luat un casting ca solist la Opera Lyrica din Oxford pentru rolul lui Figaro în „Bărbierul din Sevilla”. Așă că din noiembrie și până în mai când am avut premiera am făcut naveta la Oxford în fiecare weekend. Am avut trei reprezentații într-o biserică din Oxford și aia a fost experiența. Adică singurul lucru pe care le-am putut prinde în Anglia a fost un spectacol de operă. Lucrul ăsta iar m-a întors peste cap referitor la Conservator…

Și-am spus: „Băi, nu se poate! Eu depun la intership-uri, pe la teatre, la Young Vic, Old Vic, burse pentru regizori și nimic”. Îmi făcusem profil, site în engleză, tot și nicio șansă. N-aveam cum să rămân. Sau aveam, dar trebuia să mă angajez într-o cârciumă și să fac asta ca să pot să trăiesc.

@Paul Buciuta

Visul meu a fost să creez la Londra „Forumul Artistului Român” la Institutul Cultural Român, în casa lui Titu Maiorescu, care este absolut superbă, cu trei etaje, cu o cameră mare la parter care ar putea fi transformată într-un studio de teatru sau dans… ICR-ul din Londra mereu alege să închirieze săli în loc să amenajeze acolo un studio, să adune oamenii ăia, să aibă grijă de ei, să îi pună în valoare… Eu voiam să coagulez toată energia românească de la Londra în Forumul Artistului Român – F.A.R. I-am făcut și logo, vorbisem cu Adrian Titieni,  care era atunci rectorul UNATC-ului și ar fi fost dispus să trimită de la facultate ce-au casat: covoare de scenă, lumini, sufite. Erau vechi, erau vai de capul lor, dar era un început. Noi voiam ca înainte să cerem, să arătăm care era disponibilitatea noastră. Cum cred că și acum, noi actorii români, după ce statul ne-a dat indemnizația aceea, să facem și noi o vreme niște lucruri și după aia să mai cerem.

Și ce s-a întâmplat cu F.A.R.-ul de la Londra?

S-a ales praful de tot… Pentru că n-a existat interes, pentru că nu au vrut să-și bată cuie în talpă și a fost considerat o bătaie de cap inutilă. Directorul din acea vreme a zis: „Hai să faci spectacolul de disertație și apoi vedem”. M-au lăsat să repet și să-mi fac lucrarea de disertație acolo. Disertația mea a fost „The Body of a Woman as a Battlefierd in the Bosnian War” după Matei Vișniec. Am făcut spectacolul, a venit și Matei Vișniec, a fost totul OK și așteptam răspunsul directorului. Am văzut că nu se întâmplă nimic și am decis să mă întorc în țară pentru că am considerat că e mai mare nevoie de mine în România decât acolo și pentru că orice aș fi făcut în țară ar fi mers mai ușor.

Și, a fost mai ușor?

Cum am venit în țară am început să fac lucruri în stânga și-n dreapta. Fie că vorbim de Teatrul Mignon, unde am montat o grămadă de spectacole, după aia am făcut Teatrul 8pt, teatru într-un apartament pe Colței, unde jucam ilegal. S-a jucat cu poliția și jandarmeria la ușă, s-au legitimat spectatorii, apoi stăteam câte 45 de minute toți în liniște ca să fim siguri că a plecat poliția. În trei ani de zile am montat 12 spectacole aici. Sunt lucruri pe care am reușit să le realizez tocmai pentru că lucram cu un grup de actori versatili, disponibili, care au înțeles că e nevoie – așa cum zice și colegul Treplev – de „forme noi”. Să știi că disponibilitatea și adaptabilitatea sunt cele mai mari calități ale unui actor.

Teatrul 8pt

Apoi am făcut spectacol în aeroport, am început să mergem la Zilele „Matei Vișniec” care s-au concretizat în Teatrul „Matei Vișniec”, am făcut turnee în toată Moldova cu piesele lui. Am făcut lucruri frumoase de când m-am întors, lucruri pe care nu le puteam face la Londra pentru că n-aș fi avut timp, ar fi trebuit să lucrez. Iar dacă ești obligat să muncești altă muncă decât asta, te îndepărtezi de meseria ta.

Nu pot să nu observ că ai o atracție față de dramaturgul Matei Vișniec. I-ai montat multe dintre textele sale. Ce te atrage la el? 

Mie mi se pare genial. Eu am citit multă dramaturgie românească și niciodată, în afară de Ionescu, Vișniec și Mazilu, triadă pe care am montat-o la greu, n-am avut buzz-uri așa ca la ei. Au fost piese pe care le-am citit și m-au izbit. Dacă eu aș scrie, aș scrie ca oamenii ăștia.

Cu Vișniec mi-am dorit să lucrez pentru că era ca și cum aș lucra cu Ionescu în timpul vieții. Eu sunt convins că peste ani de zile, zeci de ani de zile, când Vișniec n-o să mai fie, el o să rămână huge. Este absolut monumental pentru dramaturgia românească. El a fost foarte deschis cu mine, m-a ajutat întotdeauna, nu m-a omorât cu drepturile de autor și asta a făcut să devină o prioritate pentru mine montarea pieselor lui. Am găsit o deschidere pe care la alți dramaturgi, mult mai puțin semnificativi decât el, nu am găsit-o.

Multe dintre spectacolele regizate de tine sunt în aeroport, tramvai, mașină, dubă, etc. Ce te inspiră? Ce te face să alegi aceste spații în locul unei scene clasice de teatru?

Dorința de a aduce teatrul mai aproape de oameni. Pentru că am sesizat ca spectator că teatrul s-a îndepărtat de om. Oamenii stau pe telefon la teatru, nu-i mai interesează, nu-i mai afectează atât de tare. Asta și pentru că există o contraofertă destul de puternică. Oamenii se uită la seriale ca „Black Mirror” sau ca „Dark”, genul de seriale care sunt mind-blowing, iar apoi merg să vadă „Slugă la doi stăpâni”. Ei, nu se pupă. Plus că oamenii nu mai merg la teatru așa cum mergeau înainte. De aceea trebuie să mergem noi la ei. În România nu prea se înțelege zona asta de teatru comunitar, teatru de intervenție, teatru social…

@Alexandra Ungureanu

Cum se modifică relația actor-spectator în contextul ăsta?

Enorm. Pentru că pe om îl iei prin surprindere, nu știe că asistă la un spectacol și începe să comenteze, să se exprime, devine parte din ceva fără să vrea, fără să știe. Crede că cei de lângă el sunt doi boschetari care se ceartă într-un autobuz și de fapt e totul elaborat, e o piesă de Vișniec care se întâmplă în cadrul unui festival. Atunci el înțelege că teatrul poate fi și altfel. Că nu e acel „bau-bau” care durează patru ore, în care vorbesc unii pe scenă, ei stau în sală și se joacă Angry Birds pe telefon.

Cred că teatrul are obligația morală față de publicul lui să se adapteze, să vină la zi, să ne prezinte lucruri puțin mai diferite, să nu rămână blocat în idei învechite. Eu sunt OK și cu teatrul online, și cu teatrul offline, și cu toate teatrele posibile atâta timp cât teatrul merge mai departe.

În momentul în care faci un spectacol în autobuz, la Uzina de Apă, în Salină, atunci nu mai e teatru, e mai mult decât atâta, e un statement. Oamenii ăia n-au plătit bilet, nu se duc la garderobă, nu trec prin ritualul clasic. Ăsta a fost și scopul teatrului făcut în apartament. Una e să văd o cadă pe scenă la 10-20 de metri și un actor care face baie acolo; alta e să fim 16 oameni într-o baie și actorul să se spele acolo cu noi  și să ne stropească. Atunci nu mai poți să stai pe telefon, să vorbești cu ceilalți. Nu poți. Pentru că ești lângă actor, îl simți, îl miroși, tensiunea e alta, te obligă să fii prezent.

Cu asta se luptă teatrul în momentul ăsta. Să fie prezent. Și nu numai teatrul, ci și realitatea de zi cu zi. Oamenii au fugit în online, nu mai sunt prezenți. Sunt cu un picior în online și cu unul în realitate. Dar teatrul nu trebuie să se sperie pentru că el are acea capacitatea de a trage oamenii de mânecă și de a le spune: „Băi, lasă telefonul!”. Și dacă el își pierde chestia asta, cred că pierdem mult, pierdem tot. Eu vreau ca teatrul să fie atrăgător și pentru publicul tânăr care nu vrea să se ducă la teatru să vadă capete vorbitoare.  Așa cum zice și Treplev: „Aceși preoți ai artei sfinte care ne arată cum mănâncă oamenii, cum beau oamenii…” sau cum spune Ștefan Caraman: „Ai intrat, ai văzut, ai ieșit, ai uitat”. Nu te afectează, dacă râzi bine, dacă nu, nu. Handicapul ăsta a fost simțit și de teatrul de stat, dar modul în care ei încearcă să-i reatragă  pe oameni de partea lor făcând exclusiv comedie, nu e în regulă. Pentru că e vorba de „forme noi”.

Ți-e frică de ceva anume în actorie?

Mi-e frică atunci când trece un an și nu joc. Mi-e teamă că trece timpul și sunt unele roluri pe care le poți juca doar la o anumită vârstă, iar eu nu le joc…

Dar în regie?

În regie nu mi-e frică de nimic. Acolo e mai simplu. E ca la vin. Cu cât trece timpul devine mai bun. Pentru că acumulez mai multă experiență de la un proiect la altul și învăț foarte multe lucruri.

Care e relația ideală dintre un regizor-actor?

Colaborativă. Ne întâlnim la mijloc. Lucrul cu actorul e foarte important pentru mine. Eu sunt un regizor care se axează pe lucrul cu actorul, iar spectacolele mele sunt colaborative. Mult din ceea ce se vede e rezultatul exclusiv al actorului. Eu doar îl stimulez și îl las să își arate talentul lui. Asta câteodată e bine, câteodată nu.

Mie îmi place actorul care vine cu propuneri, care are deschidere, adaptabilitate, bună-dispoziție și care se aruncă. Așa ca un cățel căruia îi arunci mingea și se duce după ea. Ca un cățel nebun după joacă. Asta vreau. Să ne jucăm.

Cum ești tu dincolo de scenă? Ce te face fericit după o zi lungă de repetiții sau după o seară de spectacol?

Îmi face plăcere să fumez o țigară, să beau un pahar și îmi place să mă uit pe Youtube la Tarot. E o activitate care mă detensionează. Asta și pisicile mele – am doi motani, Alfie și Bob la care țin foarte mult.

Ai fost nominalizat ca cel mai bun actor secundar la Gopo în 2019 pentru rolul Mitu din filmul „Moon Hotel Kabul” (regia Anca Damian). Ce-a însemnat pentu tine acest rol? Cum crezi că va continua relația ta cu filmul în viitor?

A fost un noroc extraordinar, dar pentru care am muncit foarte mult. A fost o perioada în care n-am știut dacă iau acest rol sau nu pentru că am fost pe lista scurtă alături de un alt actor. Anca Damian nu era hotărâtă. Ce aveam eu nu avea colegul și ce avea el, n-aveam eu. Dar am reușit prin suportul Nicoletei Petcu (coach-ul meu personal) să fac și partea pe care o avea el și îmi lipsea mie. Era vorba de o anumită sensibilitate, o anumită inocență pentru că rolul lui Mitu e unul complex. E genul de rol pe care îl primești o dată în viață și care rămâne cu tine mereu. E un rol aproape de sufletul meu pentru că e inspirat dintr-o persoană reală pe care Anca a cunoscut-o, iar și eu la rândul meu am în familie o situație asemănătoare. Și atunci a fost altfel. E altfel când te apropii de subiectul ăsta și-l cunoști decât atunci când te apropii și faci un research. Roluri ca astea se scriu rar.

Sunt mulțumit și dacă rămâne numai filmul ăsta.

Anul 2021 a început bine pentru tine. Tocmai ce ai câștigat un proiect la 9G la TNB cu spectacolul „Orfani” de Dennis Kelly. Care a fost reacția ta când ai aflat?

Actrița Claudia Moroșanu a fost cea care mi-a trimis link-ul comunicatului și a scris „Felicitări!”. N-am deschis link-ul și i-am răspuns: „Faci mișto?”. Nu mă așteptam. Și e o bucurie mare. Faptul că ieri am intrat în TNB altfel decât am intrat până acum a fost o bucurie. Da, lucrăm în condiții de voluntariat, nu se știe sigur dacă o să-l jucăm pentru că se mai face o vizionare, dar tot mă bucur. Mingea e la noi în teren, dar eu știu că o să dăm coș. Oamenii pe care i-am ales sunt oameni unul și unul. Am un feeling bun, sunt bucuros că lucrez și că sunt sănătos.

Dar de ce nu te-ai așteptat?

Pentru că șapte ani am depus proiecte la 9G, la „Comedia ține la tineri”, la Craiova, la Piatra Neamț, la Ploiești, la Pitești, la Point, la AFCN, la tot, la tot ce vrei tu. Am depus proiecte de mi-au ieșit pe nas. Nimic. După lupte seculare, anul acesta, într-un final, am câștigat. Și asta se datorează Claudiei Moroșanu și perseverenței ei. Ea a refăcut proiectul pentru 9G, l-a adaptat, l-a trimis, deci 99% e meritul ei. Dacă ea nu vedea call-ul de proiecte, dacă nu insista… Eu am renunțat la a mai depune. Depun doar dacă trage cineva de mine. Pentru că e greu. E ca și cum joci la loto doar că mult mai complicat. La loto umpli niște buline în dreptul unor cifre. Aici e vorba de bibliorafturi întregi pe care le-am făcut în zadar. Dar iată că n-a fost în zadar pentru că anul acesta am câștigat.

Datorită unor artiști de genul Claudiei Moroșanu, Iuliei Popescu sau Mircea Moroianu reușim să mergem mai departe și mă bucură foarte tare că ei nu abandonează lupta. Așa cum s-a întâmplat în cazul colegului nostru Ciprian… Ar trebui să fie un semn de îngrijoare generală aici în interior, în tagma noastră, pentru că ne-a murit unul de-al nostru, nu pentru statul român. S-a discutat foarte puțin despre treaba asta și cred că spune multe despre contextul și situația reală a artistului în România…

Bine, ne dă și statul. Eu n-am crezut în viața mea că actorul român o să primească indemnizație de la statul român vreodată! Așa că un pas către normalitate a fost făcut. E o formă de susținere care ar trebui să ne dea forță să facem și noi niște chestii, nu să stăm tot timpul cu mâna întinsă. Să nu dramatizăm, să nu exagerăm mai mult decât e cazul și să vedem cum ar fi dacă am începe să ne ajutăm între noi, dacă am veni fiecare cu resursele pe care le avem. Cred că asta e calea.

Pe 7 martie jucai ultimul spectacol – „Buzunarul cu pâine” – înainte de cea de-a treia perioada de închidere a teatrelor. Cum s-a modificat spectacolul din ziua aceea?

A fost un fel de „Revelionul ospătarilor” așa cum îmi place mie să zic (râde). A fost delir. Ștefan Pavel m-a testat live pe scenă, iar publicul era doritor, însetat de teatru, de experiență live. Era o frustrare comună și ne-am simțit bine înainte de închidere. Nu-mi place să vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat pentru că spectacolul ăsta are valoare doar în momentul în care s-a întâmplat. Ăsta e teatrul real care mie îmi place. Vin să văd pentru că știu că de fiecare dată e diferit.

Urmează iarăși o perioadă de liniște, în care trebuie să lăsăm lucrurile să se limpezească… Tu ce planuri ai?

La mine n-o să fie liniște. Când a început 2021 mi-am propus să nu las anul acesta să fie o replică a lui 2020. Chiar dacă 2020 a fost un an bine-venit de recuperare. E un preț pe care-l plătești în faptul că pleci dimineața și te întorci noaptea…

Dar din ianuarie am început să fac lucruri. Am fost la Live Nights la Buzău, am început un proiect de radio cu Dani Ionescu, lucrăm la un proiect pe care să-l propunem la televiziune, un format pentru tarot și astrologie în bucătărie, lucrez la un serial de comedie scris de Lia Bugnar care e de departe absolut genială. Momentan nu spun mai multe, îl filmăm în aprilie și cred că va avea mare succes.

Am început repetițiile la TNB, la Teatrul „Anton Pann” din Vâlcea. Mai am un proiect de suflet pe care încerc să-l fac din 2018 – „Marina și Ulay”, cu Maia Morgenstern și Marius Bodochi. O coproducție Teatrul Dramaturgilor Români și Teatrul Evreiesc de Stat. La Conservator pregătesc „Boema” de Puccini. Din 2018 lucrez și la Opera Națională București, locul de joacă al copilăriei mele, unde sunt asistent de regie. Sigur, în vremurile pe care le trăim, întotdeauna există situația să nu se mai întâmple nimic din ce am discutat… (râde) Dar am spus că nu mai fac pauză, deci nu mai fac. Da, am și noroc, dar întotdeauna norocul ți-l faci și singur. Dacă te miști în stânga și-n dreapta lucrurile se leagă și merg mai departe. Și interviul de azi se datorează mișcării mele…

Și cred că cel mai important e să sperăm că totul o să fie bine… Să ne ajutăm între noi, să ne sprijinim, să ne întâlnim cumva la jumătatea drumului. Măcar atât putem să facem în numele colegului nostru care a dispărut atât de neașteptat și abrupt… Aici e un semnal de alarmă. Cred că trebuie să avem mai multă grijă de noi, noi între noi și să învățăm să cerem ajutor. Să învățăm că nu e rușine să ceri, rușine e să nu primești. De asta m-aș bucura să comunicăm un pic mai bine între noi, fie că e prin intermediul unui proiect, dar mai ales ca oameni care împărțim aceleași frustrări și aceleași dorințe…