Sus cortina! Se aprind reflectoarele unul câte unul, muzica intră în fade out, actorii intră în scenă. Şi cât durează spectacolul nu ne luăm ochii de la ei. Ne mai impresionează, poate, o rochie frumoasă, o invenţie scenografică, o imagine surprinzătoare. Dar publicul ştie că la teatru vine pentru întâlnirea cu ei, cu actorii. Pe ei îi aplaudă, lor le cer autografe; ei sunt răspunzători şi de râsetele, şi de lacrimile noastre. Pe ei îi cunoaştem şi îi recunoaştem cel mai uşor. Dar ei nu sunt niciodată singuri pe scenă. În spatele fiecăruia, pe dedesubtul fiecărui gest, în intonaţia fiecărei replici mai e cineva. Pas cu pas, nevăzută şi, din păcate, de cele mai multe ori, neştiut de public, această entitate decorporalizată controlează totul şi dirijează fără nicio baghetă, dar cu prestanţa unui maestru – regizorul.
Dacă pe actori îi identificăm uşor şi le putem aprecia sau nu calităţile, le ştim chipul, regizorul are (ne)norocul de a rămâne numele de pe afiş. Puţini regizori devin vedete. Puţini spectatori ştiu cum arată cel care a semnat regia spectacolului. E posibil ca şi mai puţini să ştie cu ce se ocupă, mai exact, regizorul. Aplaudăm cu entuziasm un monolog, ne emoţionăm când se învârte decorul prin scenă, râdem hohotit la gaguri haioase, recunoaştem un fragment muzical, ne place – dar plăcerea noastră se datorează în primul rând acestui nume fără chip.
Voinţa regizorului e cea răspunzătore în cea mai mare proporţie de succesul sau eşecul unui spectacol. Alegerile sale sunt cele care hotărăsc ce şi, mai ales, cum va arăta şi va funcţiona produsul artistic finit. Responsabilitatea e direct proporţională cu autoritatea. Pe cât de mare e presiunea, pe atât de mare e şi încrederea pe care ar trebui să se poată sprijini.
O echipă artistică are nevoie de această îndrumare solidă, această minte limpede care să inspire siguranţă. Regizorul trebuie să ştie totul despre spectacolul pe care l-a făcut deja în mintea sa şi pe care trebuie să găsească mijloacele de a-l exprima concret pe scenă, transmiţând clar nu doar idei abstracte, ci găsind modalitatea cea mai potrivită de a se face înţeles de fiecare actor în parte. Calităţile acestui artist polivalent încep cu cele manageriale, continuă cu cele intelectuale şi artistice, sunt completate de o carismă foarte necesară şi merg până la cele de fin psiholog, abilităţi de anger management, negociator şi specialist în prevenirea dezastrelor.
Imaginaţia ar trebui să fie esenţială pentru a putea construi acele micro-universuri perfect funcţionale în interiorul convenţiei inventate de el. Din ce în ce mai mulţi regizori se mulţumesc să colaboreze cu scenografi inspiraţi şi apoi să ilustreze previzibil acţiunea piesei. La fel de mulţi cred că e suficient să ai o idee bună pentru ca apoi să nu mai aibă răbdare pentru a găsi detaliile care să o pună cu adevărat în valoare. Şi mai mulţi se mulţumesc să aleagă texte safe, cu „masa-masă şi casa-casă”, aşa-numitele „piese de actor” în care pare că regizorul are singura funcţie de a desena traseele actorilor în jurul mesei. Există, desigur, şi regizorii extra-hyper-super-creativi care într-un monolog aduc toate simbolurile care le-au fascinat adolescenţa şi fac toate trimiterile la toate cărţile importante din toată literatura universală. Excesul de zel în gol, demonstraţiile de erudiţie şi fantezie făcute în sine, fără nicio legătură cu trama, expresia ego-ului regizoral care se arată în toată splendoarea prin artificii lipsite de noimă şi necesitate în scenă e chiar mai dăunător decât o cuminţenie civilă ce mai poate fi salvată de un joc actoricesc decent.
Pare că absolvenţii din ultimii ani sunt din ce în ce mai puţin pregătiţi să lucreze cu actorii. Unitatea jocului pe scenă poate fi dată doar de această voinţă foarte explicită care ştie ce anume să ceară de la fiecare personalitate individualizantă în parte. De cele mai multe ori actorii talentaţi „se scot”, iar cei mai puţin inspiraţi rămân într-un limbo de gânduri pe care le rostesc artificial. Cel mai repede ies în evidenţă minusurile regizorale în lucrul cu actorii în rolurile secundare; dacă personajele de prim-plan primesc de obicei atenţie şi există mai multă migală în construcţia lor, rolurile mai mici pot foarte uşor să devină doar accesorii trecute cu vederea de un regizor care se mulţumeşte cu puţin.
Cea mai rafinată dintre profesiile artistice, regia presupune o atenţie distributivă care nu se rezumă doar la imaginea de ansamblu. E bine să ştie exact la ce cuvânt se aprinde ce spot de lumină, la ce intensitate, la câte secunde de tăcere începe, la ce volum, ce fragment muzical, cât de lent îşi doreşte să păşească actriţa pentru a termina monologul exact în ce punct, ce fac în scenă toţi ceilalţi actori în tot acest timp şi ce le trece fiecăruia prin cap în fiecare moment al spectacolului. E bină să mai ştie şi de ce se descheie la vestă atunci şi nu mai târziu actorul din planul secund şi să îi spună şi lui asta. Pe lângă fantezia creativă fără de care e aproape inutil să îşi aleagă această profesie, regizorul are nevoie şi de acele people skills – dacă nu are voluptatea de a lucra cu cei din jurul lui, dacă nu îi e drag să explice, dacă nu „îl costă” pe el mai mult decât pe fiecare actor în parte şi pe toţi laolaltă, atunci poate e mai potrivit într-o meserie cu mai puţină răspundere. Şi trebuie să vorbească la fel de clar şi de pe înţeles şi cu maşiniştii, şi cu luminiştii, şi cu sunetiştii, şi cu scenograful, şi cu light-designer-ul, şi cu sound-designerul, şi cu fiecare ins care bate măcar un cui pentru a contribui la crearea acestei lumi din mintea lui.
Regizorul e „vinovat” de tot ce se întâmplă pe scenă. Are şansa de a fi creator, dar şi responsabilitatea uriaşă pentru creaţia lui. Fără acea fină măsură care să pună în echilibru ego-ul artistic şi capacităţile sale reale, fără acea drămuire a explicaţiilor necesare, fără acea creativitate originală, fără acele capacităţi de a motiva o echipă, fără acel drag de oameni, fără acea atenţie distributivă, fără acea preocupare pentru detalii, fără acea inventivitate pentru acţiuni neaşteptate, dar necesare, fără acel simţ bun al ritmului, fără acea cultură generală solidă şi fără alte calităţi atât de specifice şi indispensabile, funcţia de regizor rămâne un nume pe afiş.
