Cum distribuția de carte pe teritoriul scumpei noastre patrii este într-o suferință situată în vecinătatea agoniei, mărturisesc că nu mi-a fost chiar foarte simplu să-mi procur în vară traducerea în limba română a unei cărți pe care o socotesc excepțională. Se cheamă Corp de piatră, corp de carne – Sculptură și teatru, e scrisă de Monique Borie și a apărut la începutul verii anului 2019 în colecția Yorick a editurii bucureștene Nemira.

Nu e în intenția însemnărilor mele de astăzi să se transforme într-o recenzie a cărții. De altminteri, am făcut-o deja cu altă ocazie. Am amintit-o doar spre a mărturisi că lectura cărții cu pricina a însemnat pentru mine un fel de operațiune pregătitoare în vederea participării în calitate de spectator la cea de-a XXII-a ediție a Galei Hop. Gală intrată, cu începere de anul acesta, sub directoratul dansatorului, coregrafului și, aș zice eu, teoreticianului și pedagogului Gigi Căciuleanu.

Tema Galei a fost Teatrul coregrafic. Dansactorul ca fenomen al teatrului contemporan. Câtă vreme la preselecție s-au prezentat un număr însemnat de tineri, dintre care 15 au fost acceptați să evolueze în etapa finală la secțiunea  Individual, lor alăturându-li-se și cei care s-au asociat în cele șapte spectacole prezentate în secțiunea Grup, cred că avem un argument temeinic în favoarea reiterării ideii că relația dintre dans și teatru nu mai este, și nu mai este chiar de ceva și nu puțină vreme, una de nișă în teatrul românesc de după Decembrie 1989. Dovadă stau, între altele, spectacolele din teatrele dramatice datorate unor coregrafi precum Răzvan Mazilu (în ceea ce mă privește nu am uitat nici astăzi montarea lui de debut cu Dama cu camelii), Vava Ștefănescu, Florin Fieroiu, Attila Bordás, dar și faptul că Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu, actori „la bază”, au făcut frumoase cariere exact în ipostaza de dansactori. Și aceasta chiar dacă ei și-au plasat performance-urile, cel mai adesea, sub egida mult mai cunoscutului concept de teatru dans. Ca să nu mai vorbesc despre spectacolele lui Gigi Căciuleanu însuși și despre considerabilul  impact al acestora nu doar asupra spectatorilor care au descoperit treptat un alt fel de teatru, ci și asupra unor trupe readuse grație lor la viață. Cel mai la îndemână exemplu fiindu-mi cel al actorilor Secției române a Teatrului Național din Târgu Mureș a cărei relansare a fost indiscutabil marcată de montările cu Carmina Burana și Anotimpurile.

Monique Borie citează în cartea mai sus-menționată două afirmații importante care confirmă, fie și indirect, utilitatea ideii de a consacra măcar o ediție a Galei Hop teatrului coregrafic. Meyerhold, de pildă, lansa în primele decenii ale trecutului secol conceptul de actor dansator, iar Eugenio Barba scria, mai aproape de zilele noastre, următoarea frază: „Când vom citi cuvântul teatru va trebui să înţelegem teatru şi dans”.

Gala a confirmat, cu bunele și relele ei, cu sinusoida ei valorică, justețea propunerii lui Gigi Căciuleanu. Nu intenționez să fac aici o cronică a ceea ce am văzut în sala Teatrului de Stat Constanța. Nu voi vorbi nici despre diversitatea valorică a participanților. Îmi rezerv deopotrivă dreptul de a reveni cu altă ocazie asupra caracterului de spectacol-școală a performance-ului „Pe 3 în doi”, la urma urmei o superbă improvizație a doi mari maeștri. Ion Caramitru pe care l-am văzut schițând pași de dans, rostind măiastru măiastre versuri și povestindu-se pe sine, și Gigi Căciuleanu care, și numai prin felul în care a interpretat celebra fabulă a lui La Fontaine Le corbeau et le renard, a oferit ceea ce ar putea fi socotită imaginea ideală, etalon a dansActorului.

Nu vreau nici să vorbesc aici și acum despre calitățile și defectele individuale probate de concurenții pe care i-am văzut evoluând anul acesta. Calități și defecte care țin și de mișcare, și de rostire, reiterate într-un fel sau altul, deoarece cam despre aceleași lipsuri am vorbit și anul trecut, și acum doi ani și, vorba lui Creangă, de când mă știu. Mai exact spun, de când vin la Gală, indiferent de forma ei de prezentare.

Observ doar că în cursul discuției Teatrul coregrafic și DansActorul s-a făcut vorbire, așa după cum se cuvenea de altfel, fiindcă participanți sunt în primul rând actori de teatru dramatic despre asocierea dintre gest, mișcare și cuvânt. Ocazie de a se releva și minusurile din pregătirea concurenților, minusuri puse cel mai adesea pe seama a ceea ce nu se (mai) face în școală. Marea întrebare fiind de ce nu se (mai) face? Din cauza superficialității profesorilor? Ori din pricina defectelor programei? Să fie la mijloc oare vinile sistemului Bologna? Sau lipsa de timp adusă cu sine odată cu reducerea la doar trei ani a ciclului esențial, cel de Licență și economiile bugetare mascate cel mai adesea prin diminuarea tot mai drastică a orelor petrecute de studenți în școală? O situație încă și mai dureros simțită în cazul facultăților cu profil vocațional în care lucrul cu maeștrii este esențială.

E foarte simplu, poate chiar convenabil să dăm vina pe cele semnate și parafate la Bologna. Numai că acest comod aruncat de vini cu caracter instituțional se bazează pe confuzie și necunoaștere. Adevărul e că în acordurile de la Bologna, transformate într-un fel de Bau-Bau pentru întregul învățământ din România, nu s-a stipulat decât faptul că școala superioară este structurată în trei cicluri- Licență, Masterat, Doctorat. Nicăieri nu s-a edictat că ciclul de Licență trebuie să dureze doar trei ani și la Litere, și la Teologie, și la Istorie, și la învățământul cu caracter vocațional. Libertatea de structurare a ciclurilor mai sus-menționată a rămas intactă. Doar folosirea ei a fost schimonosită. Iar până în clipa în care acestui din urmă domeniu nu i se vor recunoaște și prin ceea ce știm de la cursurile de Pedagogie că structurează „conținutul învățământului” lucrurile vor fi, cum spunea poetul, „vechi și nouă” pe mai departe.