De la o vreme serialele ne-au acaparat viaţa. Când pe Netflix, când pe HBO Go, noi sezoane şi noi titluri ne îmbie ba cu poveşti SF, ba cu fantasy-uri, ba cu biografii celebre, ba cu drame inspirate din fapte reale, ba cu episoade scurte de comedie. Am învăţat cu toţii ce înseamnă binging şi ne sunăm prietenii entuziasmaţi de fiecare dată când descoperim ceva ce merită share-uit. Şi odată cu creşterea cantităţii de vizionări gustul pentru calitate ni se dezvoltă direct proporţional cu poveştile tot mai sofisticate pe care le devorăm deodată cu cina în faţa televizorului.

Producţiile autohtone de seriale au evoluat şi ele, cu paşi mai mărunţi decât francizele de peste ocean. De la producţiile TVR din anii ’90, trecând neapărat prin telenovelele cu iubire multă şi miros de fum de şatră, bifând sitcomul rural cu replici inspirate, am ajuns în zilele noastre cu ceva experienţă acumulată în ani de imitaţii. Vlad cel la costum slim fit, coborând din bolid, cu ceas scump şi frizură perfectă se ia la întrecere cu sacrificiul postului concurent. Vlad e de împrumut şi el. Are un văr bun otoman. Deci, tot reţetă, bat-o vina. Sacrificul e de inspiraţie mai latino-argentiniano-danubiano-pontică şi combină ingredientele străbunicelor cu sangre caliente cu moştenirea lăsată de „Numai Iubirea” şi „Inimă de ţigan”.

După ce HBO ne-a arătat cum un serial românesc poate nu doar să arate şi să sune bine, cu „Umbre” şi „Hackerville”, după ce şi comedia şi-a atins un vârf de creativitate cu „Ai noştri” şi drama s-a mai cizelat în „Deschide ochii”, acum e rândul lui „Vlad” să ridice ştacheta în ceea ce priveşte producţia unui serial de acţiune şi suspans. Şi reuşeşte cu brio la aproape toate capitolele, rămânând doar cu gaura lăsată de glonţ fix în mijlocul numelui – protagonistul. Vlad însuşi cel din zilele noastre e stângaci şi oricât de impecabil ar arăta, orice spune sună chinuit şi mecanic. Discrepanţa e mare şi în raport cu partenerii săi, care reuşesc să construiască roluri pe care le dezvoltă cu farmec şi carismă. Şi e păcat. Pentru că totul arată bine, cadrele filmate cu drona sunt la locul loc, casele sunt superbe, costumele la fel, odată cu sezonul doi există şi replici inteligente presărate în scenariu cât să ridice sprâncene a satisfacţie şi uimire. Toate bune şi frumoase, per ansamblu.

Schimbăm canalul două zile, fix în mijocul spătămânii, avem la ce ne uita două ore, cu tot cu reclame. „Sacrificiul” nu e promovat ca televonelă, dar exact asta e. Şi a fost promovat intens, încât la un moment dat aproape că avei impresia că şi dacă deschizi frigiderul va sări din el Dorian Popa însuşi, la bustul gol, să îţi explice când începe super-giga-hecta-producţia. Şi de curiozitate te uiţi. Un episod, hai şi al doilea, de la al treilea deja rămâi doar dacă eşti fan Oana Zăvoranu sau puşti care foloseşte expresia „hâţ” şi nu te-ai prins deja că cele trei mame principale sunt surori care cândva peste o săptămână-două se vor reuni lacrimogen. Altfel, replicile decupate parcă din dicţionarul de stereotipuri, jocul afectat, demonstrativ, cu ochii mari, mult prea mari şi, de cele mai multe ori, umezi, cu vocile tremurânde când e drama-dramă şi cu energia pompată artificial când e comedia-comedie, situaţiile absurde pur şi simplu şi scenele lungi, intercalate cu flashback-uri translucide ale unor secvenţe petrecute cu doar câteva minute în urmă, puse cât să lungească timpul de difuzare taman la fix pentru a intra reclama obsedantă la Vodafone la ora stabilită în contract, tot pachetul pare conceput pentru publicul ţintă de acum 15-20 de ani, când o femeie frumoasă, ieşindă din andâncul piscinei cu un trandafir în gură, ne părea tuturor sexy.

Sacrificiul din titlu e atât de neverosimil în paractică, încât devine reprezentarea expresiei nou-însuşite cringe. Adică ţi se strepezesc dinţii când o fată acceptă să se culce cu un băiat pentru a face rost de banii necesari salvării vieţii surioarei vitrege a băiatului în cauză, de care el, evident nu are habar şi, colac peste pupăză, scena însăşi e cea mai cheesy, senzuală, romanţată coregrafie amoroasă cu putinţă. Nici Romeo şi Julieta ai lui Zeffirelli la un loc cu cei ai lui Baz Luhrmann nu s-au iubit cu atâta pasiune ca străinii ăştia co-interesaţi care se sacrifică, bieţii de ei.

Aşadar, încă suntem curioşi dacă Vlad se răzbună sau nu, mai rezistăm preţ de o scenă-două să vedem până unde mai poate ajunge absurdul sacrificat şi îl aşteptăm cu nerăbdare pe Reluache să ridice odată cu ranga nivelul calităţii serialelor din serialele noastre cele de toate zilele.