Iată un mic text ocazional, pentru a evoca, la debutul noii reviste Amfiteatru începutul unui alt Amfiteatru – el a fost revista unei generații care debuta acum o jumătate de secol, chiar și puțin mai mult. Dar precizia datelor nu mai contează de la un moment dat… revista care debuta în illo tempore și purta același nume… Cine își mai amintește ? Noi, câțiva, eu…
La capătul anilor ’60, s-a declanșat un vânt de libertate pasageră – o vom afla, trist, după aceea –, dar intens resimțită de tineri care își făceau primii pași pe terenul brusc aerisit al culturii. Și, cum spune Brecht, într-o lume închisă „o gură de aer înseamnă mult”, atât pentru artiști, cât și pentru exercițiul lor. Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu, a fost expresia acestei înseninări și el a confirmat impactul mutației politice. O generație își afirmă existența, nu programatic, ci practic, liberă de constrângeri. La Amfiteatru aerul era proaspăt și prieteniile reale, la Amfiteatru ne-am întâlnit grație unei uniuni de „generație spontană”. O comunitate de identități. O experiență colectiv împărtășită și lipsită de interdicții sau prejudecăți: eram împreună!
În acele momente de început ne regăseam în aceleași birouri restrânse, poeți și critici, vorbeam și nu ne suspectam – această atmosferă de încredere ne-a servit de oxigen. Acolo intervenea ca lider – aceasta îi era deja natura – Adrian Păunescu, acolo o întâlneam și debuta afecțiunea pentru Ana Blandiana, acolo uneori – rar ! – Ion Băieșu intervenea discret și ironic! Dar la Amfiteatru colaborau și tineri debutanți asemănători mie, care mi-au devenit prieteni, Mircea Martin sau Sever Tipei, acolo colaboram fără nicio circumspecție cu Maria-Luiza Cristescu… și pe acest fond de încredere scriam primele texte! Nici politic responsabile, nici gratuite, texte doar personal necesare!
La Amfiteatru mi s-a publicat un eseu ciopârțit – din motive de calibraj – consacrat a două romane, de atunci profund desuete, care mi-au marcat tinerețea Adolphe de Benjamin Constant și Prințesa de Clèves. Cât am suferit, cât m-am bucurat! Acolo, având intuiția unui mare talent actoricesc, confirmat apoi la Tel Aviv, am publicat un dialog cu Gitta Moise, încă studentă la actorie… acolo, dincolo de eseuri și cronici, mi-am petrecut clipele începutului!
Amfiteatru a fost o experiență de grup eterogen dar unit. Un grup aleatoriu având ca denominator comun energia unei generații ce se afirma!
Azi, un nou Amfiteatru se deschide… îi ofer în dar aceste amintiri ale unui început! Le port cu mine și, pentru prima oară, le reînvii nu melancolic și tomnatic, ci dornic să confirm o filiație ce, mă bucur, se afirma acum, cel puțin, onomastic! Dacă, pentru mine, perspectiva cercului care se închide se apropie, pentru noul Amfiteatru un orizont se deschide. Să se îndrepte spre el…
