Nu știu dacă lumea culturală românească a citit chiar toate cărțile, însă obosită  („Mâhnită-i toată carnea, iar versurile citite” sună în superba, iconoclasta traducere a lui Șerban Foarță versurile mallarméene mai sus parafrazate) pare să fie mai mult ca sigur.

Clar e și că aceeași lume își transpune oboseala pe alocuri devenită sinonimă cu plictiseala, adică starea aceea care anunță moartea, în scandaluri scoase fără perdea în piața publică, la televizor și în jurnale de actualități, făcându-și astfel ea însăși imense deservicii.

Vara, chiar petrecută în vecinătatea și adierea brizelor marine, pare-se că nu a izbutit să potolească vechile dispute, iar toamna nu s-a lăsat mai prejos și a adus cu sine altele noi. Menite pare-se să înlocuiască numărul mai redus de cărți din oferta editurilor, ceea ce tot scade din tirajul revistelor de cultură, dar și diminuarea semnificativă a premierelor teatrale.

Iată, la Oradea, un vechi redactor al cândva prestigioasei reviste de cultură Familia, revistă care avea, pe vremuri, și o consistentă rubrică de teatru, își continuă îndârjit și caraghios atacurile la adresa șefilor săi ierarhici și a conținutului  publicației unde are încă, deși ajuns de mult la vârsta pensionării, o jumătate de normă. La începutul verii, domnul cu pricina a stârnit mult zgomot pentru nimic, denunțând într-un vituperant articol conținutul învechit al majorității publicațiilor culturale din România și componența gerontocratică a redacțiilor. Uitând – să fie vorba despre un simulat Alzheimer? – că nici el nu este tocmai tinerel și că poate că a venit, totuși, vremea să lase scaunul din redacție unui discipol pregătit chiar de persoana lui, tocmai fiindcă a fost, încă mai este, în principal, profesor la Facultatea de Litere din Oradea. Articolul a apărut în paginile revistei pe unde revoltatul, parcă desprins dintr-o piesă de Baranga, mai dă câte o raită o dată la trei luni (la bancomat merge cu o frecvență mult mai mare), însă a fost răspândit prin grija autorului și în presa locală (ce să-i faci, precum în Caragiale, respectivul redactor vrea scandal cu orice preț) și a fost trimis spre publicare și Observatorului cultural care, desigur, figura printre puținele titluri binecuvântate, și nu oricum, ci cu notă maximă.

Un scandal a izbucnit deja și cu ocazia celui mai recent încheiat concurs de proiecte organizat de Centrul Național al Cinematografiei, Concurs în care se repetă an de an aceeași veche poveste. Câștigătoare sunt declarate proiectele unor creatori care și-au mai pierdut din relevanță, ori care nu avut-o niciodată, iar primii căzuți sub linie sunt regizorii cu care defilăm și care iau premii la marile festivaluri internaționale. Printre cei rămași fără parale se numără Adrian Sitaru, Radu Muntean, Constantin Popescu.

Scandalurile nu au ocolit nici lumea teatrului. Și nu e vorba doar despre nemulțumirile mai mult sau mai puțin justificate ale tinerilor regizori cărora nimic nu le mai place – nu le place în primul rând gradul de pregătire profesională al colegilor lor actori, drept care reinventează genul epistolar și își scriu unul altuia mici scrisorele cu iz de dezbatere teoretică în care pun la zid Sistemul, uitând că și ei fac parte din acesta.

Iată, la Teatrul „Bacovia” din Bacău o tânără actriță proaspăt angajată, nu știu dacă nu cumva și de-abia ieșită de pe băncile școlii, este concediată – et pour cause – fiindcă, cu doar șase zile înainte de premieră, a hotărât că nu mai vrea joace. Într-un spectacol despre care aud, e drept, că nu ar fi fost tocmai o reușită, că a avut o istorie sinuoasă și o geometrie  variabilă, că, din montare cu mai multe personaje, ar fi ajuns la statutul de monodramă. Mă întreb însă dacă până la ziua fatidică a refuzului nu și-a dat seama tânăra actriță că ceva nu este tocmai OK cu producția respectivă? Nu știe oare juna în cauză că, odată ce au fost făcute anunțurile de premieră, după ce au fost tipărite afișele nu prea mai e loc de întors? Ci doar de taci și-nghite?

Cireașa de pe tort, și totodată marea mea tristețe, este ceea ce se întâmplă la Teatrul Național din București. Acolo unde patru actori – si dă-i, si luptă! – i-au pus gând rău directorului general, nimeni altul decât marele actor Ion Caramitru. În sarcina căruia pun toate relele din lume. Că e prea bătrân, că se agață de funcție, că profită de ea spre a-și umfla conturile bancare, că regizează compulsiv, că joacă prea mult și că se auto-distribuie, că încă mai ia aplauze, că la spectacolele lui sălile sunt pline. Și, desigur, că încă mai trăiește. Capul revoltei, dl. Mihai Călin, altminteri actor respectabil, lansează neobosit pe rețele de socializare și la televizor acuzații după acuzații. Fără a se documenta în prealabil. Interpretează cu mare pasiune Aria calomniei și, ce-i mai trist, într-o societate debusolată, primește like-­uri după like-uri. El și Croitorașul cel viteaz de la același Teatru pretind că dl. Caramitru și-ar fi început cariera de regizor doar de când conduce TNB. Inexact. La Teatrul „Bulandra”, Ion Caramitru a regizat până în 1989, Amintiri în 1982, spectacol al cărui scenograf a fost marele Mihai Mădescu, iar în distribuție au evoluat Ion Besoiu, Mariana Buruiană, Mirela Gorea, Beate Fredanov, Gina Patrichi, Neînsemnații pus în scenă în 1984, în scenografia inegalabilului maestru Dan Jitianu, cu Mihaela Caracaș și Virgil Ogășanu capete de afiș, A treia țeapă în 1988, spectacol tot în scenografia lui Jitianu și în care au putut fi văzuți Doru Ana, Victor Rebengiuc, Oana Pellea, Cornel Scripcaru, Valentin Uritescu. Mai spune dl. Călin că dl. Caramitru încasează de la fiecare reprezentație 10% din rețetă. Pare-se că e vorba totuși de numai 2%, cel puțin așa declară directorul general al TNB într-un interviu acordat ziarului Adevărul. Spune dl. Călin, și spun aceasta și susținătorii domniei-sale, că TNB nu face performanță. Da. E foarte posibil ca TNB să nu aibă momentan în repertoriu spectacole de valoarea celui cu Tache, Ianke și Cadîr din vremea directoratului d-lui Dinu Săraru. În care juca și cu care s-a plimbat mândru prin toată țara contestatarul. Spre a-și împrospăta memoria ori spre a-și da seama în ce a jucat, îl rog pe dl. Călin să recitească cronica Marinei Constantinescu, cronică semnificativ intitulată Viața la țară. O găsește în România literară.

Aceasta fiind situația și spre a da o formă rotundă însemnărilor mele de astăzi îi invit pe protagoniștii scandalurilor evocate, dar și pe cei ale altora, care sunt departe de a fi puține, să mai pună mâna pe o carte. Chiar le recomand un titlu. Moartea fericită de Albert Camus, recent reeditată la Polirom. Și aceasta fiindcă nutresc convingerea că, mai mult sau mai puțin fericită, moartea își face loc mai iute și mai fără teamă în instituțiile de cultură subminate de scandaluri.