Nu vrea să salveze planeta prin teatru și nu îl interesează teatrul militant. Prin teatru, vrea în primul rând să spună povești. Crede în puterea emoției, emoție care înseamnă mult mai mult decât „un mecanism nervos superficial, care gâdilă glandele lacrimale”. Cristi Juncu este unul dintre cei mai cunoscuți regizori ai momentului, iar creațiile lui ocupă un loc aparte în ultimele două decenii în teatrul românesc. Dacă există un cuvânt care-i definește stilul, acela ar fi: „poveste”. Cristi Juncu e întâi de toate un foarte bun povestitor. Pentru că primește subvenție de la stat, i se pare corect să facă un teatru popular, un teatru de unde „oricine să aibă ceva de luat”. În această toamnă, în București îi puteți vedea două premiere: „La doi pași de Mullingar”, la Teatrul Nottara, și „Legături primejdioase”, la Teatrul Mic. Un dialog cu regizorul Cristi Juncu, într-o zi de toamnă, la o cafea în Piața Romană…
Spectacolul tău, „Legături primejdioase”, de la Teatrul Mic, a fost întâmpinat cu un mic scandal în mica noastră lume teatrală. Întâi, un articol într-un tabloid în care erai acuzat ca „privești neutru spre viol”… Concluzia era că spectacolul e „un demers artistic iresponsabil”, pentru că lași „nealterat și fără comentarii care să-l pună în contextul actual, un text de secol XVIII în care abuzul sexual este justificat, pentru că face parte din armele de seducție și din charisma bărbatului”. Apoi, au apărut discuții, desigur, pe Facebook, că mai ales aici se dau bătăliile noastre… în care ai avut parte de tot felul de acuzații corect politice. Cum te-a afectat toată povestea asta?
M-a afectat neașteptat de tare. Dar nu ce a scris domnișoara de la tabloid. Ce m-a afectat a fost lipsa de reacție a unor oameni cu convingeri asemănătoare cu ale ei, dar pe care eu îi consider cu capul pe umeri și inteligenți și profesioniști. Și mă așteptam cumva să se delimiteze de ce a scris ea. Și nu s-a întâmplat. Asta, da, m-a afectat. Și încă am un soi de dezamăgire față de lipsa asta de reacție. În plus, în urma micului scandal, lumea s-a împărțit în două. Or, mie nu mi se părea că era cazul să se întâmple asta. Ci că ar fi putut să existe o poziție echilibrată. Știu că unii oameni se mobilizează mai tare decât mine când e vorba despre salvarea planetei sau despre eradicararea tarelor societății. Eu sunt mai leneș în privința asta. Poate din construcție. Cred, însă, precum grecii antici, că în orice demers trebuie să existe o măsură. Or, asta a lipsit acolo. Măsura. Nu din partea autoarei articolului, repet, de la ea n-aveam niciun fel de așteptări. Din partea unor oameni din breaslă, cu care, chiar dacă n-avem aceleași priorități în agendă, mi se părea că se poate dialoga. Oameni cu care îmi închipuiam că mă aflu într-o relație destul de strânsă, care friza amiciția, și al căror avânt revoluționar, chiar dacă neîmpărtășit de mine, mi se părea cantonat într-o zonă stimabilă și, în unele privințe, inspiratoare. Am fost uluit să constat lejeritatea cu care au trecut dincolo de zona asta și au susținut ceva ce nu trebuia susținut și încurajat, o exagerare evidentă. Unul dintre reproșuri a fost că actorii joacă așa de bine, încât le dai dreptate involuntar personajelor. Cum să girezi așa ceva? E ca și cum i-ai cere actorului care joacă lupul să nu fie prea convingător, că altfel băiețeii din sală se duc înapoi la casele lor și-și mănâncă bunicile. Una peste alta, am rămas cu un gust amar.
Crezi că totul s-a petrecut sub impulsul valului de corectitudine politică ce începe să lovească și România? Acest scandal ar fi avut loc, oare, și dacă montai spectacolul acum zece ani? Sau are legătură cu fenomenul #metoo?
Evident că are legătură cu #metoo. Și nebunia asta va evolua în perioada următoare. Ce mă amărăște pe mine la mișcarea asta e radicalizarea pe care o implică, se pare, alinierea la ea. Mi se pare bine că femeile (sau bărbații, că există și de-ăștia) vorbesc despre hărțuirea pe care au avut-o de îndurat, chiar și cu zeci de ani în urmă. Dar nu mi se pare bine că sunt taxat instantaneu ca reacționar dacă unele spovedanii mi se par interesate (nu de dezvăluirea adevărului) sau dacă am îndoieli în privința veridicității altora. Nu mi se pare bine că îndoiala, sau încercarea de a nuanța, mă situează automat în tabăra adversă. Nu sunt în tabăra adversă. Nu vreau să fiu în nicio tabără. Vreau să văd ce au de spus ambele părți, dar exagerarea dintr-o parte – cine nu e cu noi e împotriva noastră – mă obligă să mă plasez în partea cealaltă. E incredibil: ne-am nimerit, aici, în bula asta occidentală, într-o perioadă atât de pașnică din istoria omenirii, și ne inventăm singuri războaie.
Corectitudinea politică a început, deci, să influențeze și teatrul nostru? Sau pe tine, ca regizor, te influențează? După acest episod, o să ții cont când montezi un alt spectacol? O să te cenzurezi cumva?
Cred că ne afectează, dar nu e neapărat ceva rău, depinde de măsură. Înainte de scandalul ăsta a venit la spectacol un prieten care mi-a zis că i se pare misogin. Mi s-a părut sincer. Nu se referea la un moment anume, ci la spectacol în general. Și, în urma criticii lui, am adăugat un banc, cel cu Eva plictisită, căreia Dumnezeu i-l creează pe Adam, cu condiția să-l mintă ulterior spunându-i că el a fost creat primul. Nu ți se pare un banc ultra-feminist? Mie așa mi s-a părut. Când acolo, după ce l-am pus și eram convins că va spulbera orice eventuală senzație misogină, se întâmplă cronica asta. Deci, da, mă influențează!
Ești unul dintre regizorii care nu fac teatru militant…
M-am întrebat mult timp de ce nu reușește să mă prindă zona asta de militantism. De teatru social. De acțiune socială. Înclin tot mai tare să cred că e ceva structural. Serios! Cred că există un soi de genă pentru asta. Cred că sunt oameni care se nasc de stânga.
Nu e și o modă?
Se poate să fie și fariseism. Probabil că sunt mulți cei care intră în zona asta pentru că e un drum bine conturat, care te duce exact unde vrei să ajungi. După ce ai intrat pe făgașul corect, trebuie doar să fii atent să nu deraiezi. E deja o industrie, intri în ea și ești împins. Dar eu vorbesc acum de cei sinceri, de cei dedicați din convingere. Ei sunt structural diferiți de mine. Știm, și eu, și ei, că lumea e imperfectă. Gena mea spune: celebrează imperfecțiunea asta. Gena lor spune: corecteaz-o! Sigur că avem și creiere, și suflete: eu n-o țin doar într-un celebrat, mă mai ocup și cu corectatul, ei nu corectează non-stop. Dar ființele noastre profunde, de dincolo de creier și de suflet, sunt diferite morfologic. Știu că sună abracadabrant, dar eu altfel nu-mi explic cum, de pildă, cineva care a trăit în România anilor optzeci mai poate avea convingeri comuniste. Și da, cred că valul de corectitudine politică afectează teatrul. Pe mine mă afectează. Involuntar mă gândesc la consecințe. Nu că mi-ar fi frică. Deocamdată, cel puțin, nu mi-e. Dar pur și simplu te gândești… te gândești că există oameni care au deja convingerile astea, și oamenii ăștia sunt o parte importantă a publicului de teatru. Iar peste câțiva ani partea asta o să fie mult mai mare. Oare vor mai veni la spectacolele tale incorecte? Sau vor urma exemplul unora dintre voi, criticii, care și-au restrâns aria de interes strict la zona militantă?

@Cosmin Ardeleanu
Dar ca artist, ce nu-ți place la teatrul militant?
Mi se pare că, vorbind despre omenire și problemele ei, nu are suficient timp să se ocupe de oameni. Actorii nu pot face un personaj cu cap și coadă, pentru că personajele sunt niște schițe. Niște purtători de mesaj. Pentru unii, poate asta e de-ajuns. Pentru alții, înțeleg că înseamnă o decantare, o purificare, o ieșire din îmbâcseala psihologizării. Pentru mine e o simplificare plicticoasă, previzibilă și, mai ales, lipsită total de utilitatea educativă pe care și-o arogă, pentru că eu cred că rostul educației e să te ajute să gândești cu mintea ta, nu să-ți formeze (sau să-ți întărească) reflexe. Ca să revin la castravete, am vaga bănuială că bărbatul care are nevoie să-și consolideze reflexul de a nu abuza minore nu-și ia bilet la teatru.
Dar? Avea dreptate prietenul tău? Ești un pic misogin?
Știi cum cred că sunt? Ca evreii. Am citit undeva că bancurile antisemite sunt, în cea mai mare parte, născocite de evrei. Se poate spune că evreii sunt antisemiți? Dacă da, atunci sunt misogin. Sunt un misogin autoironic. Sunt misogin la modul tandru. Îmi place să glumesc pe tema asta. Cred că misoginia mea constă în refuzul de a nu mai glumi pe tema asta.
Se vorbește mult despre toleranță. Crezi că trăim într-o lume tolerantă?
Ieri am citit o știre, că a fost numit un comisar european care are grijă de păstrarea valorilor europene. Și se ocupă și cu migrația. Și e un întreg scandal că un comisar european care se ocupă cu migrația are în fișa de post o frază cu imperativul ăsta: păstrarea valorilor europene. Mi se pare incredibil. Cum să fie scandalos așa ceva? E absolut necesar să aibă în fișa de post așa ceva, nu? Uite: eu cred că ideea conform căreia nu știu câte centre de refugiați s-ar putea construi cu banii alocați reconstrucției Notre Dame are un sâmbure scandalos, dar formularea ei e legitimă. În cazul ei, însă, măcar există cei doi termeni: centrele de refugiați și Notre Dame. Pisicuța și Mona Lisa din mijlocul incendiului. Întrebarea e: n-are voie comisarul ăla nici măcar să încerce s-o salveze și pe Mona Lisa? Ei bine, dacă toleranța înseamnă că întrebarea asta e nelegitimă, atunci mă declar intolerant. Și uite-așa pic iar într-o tabără…
Mi-ai spus ce nu-ți place la teatrul militant. Ok, dar ce vrei tu să afirmi prin teatrul tău?
E mai simplu să te delimitezi de ceva decât să afirmi ceva… Nu știu să spun ce afirm. N-aș mai face spectacolele, dacă aș putea să o spun într-o frază. Vezi? Dacă făceam teatru militant, puteam să spun: fac asta, pentru că vreau să critic situația cutare… Ce vreau? Vreau să spun o poveste! Care mie mi-a spus ceva. Dar care ție poate să-ți spună altceva. Iar unui al treilea poate să nu-i spună nimic, ci pur și simplu să-l distreze, să-i creeze o stare de bine. Unui al patrulea, dimpotrivă, poate să-i producă o enervare teribilă sau chiar o angoasă. Și așa mai departe. Aceeași poveste! Despre spectacolul ăsta de la Nottara („La doi pași de Mullingar”, n.r.), care ție ți-a plăcut mult și ai scris cronica aia frumoasă, o prietenă mi-a spus că i s-a părut chinuitor.
De ce crezi că se întâmplă asta?
Pentru că receptăm diferit. Pentru că avem nevoi și aspirații diferite. Ți se pare că atunci când asistă, în viața reală, la un eveniment traumatic, un accident de mașină, de exemplu, oamenii reacționează la fel? Nici vorbă: unii se mobilizează imediat și încearcă să ajute, alții privesc fascinați, cu o curiozitate morbidă, unii vorbesc întruna, excitați, comentează, alții își acoperă ochii să nu vadă sânge, și tot așa. Pentru că nu receptăm doar cu mintea. Evenimentul produce în noi ceva ce numim emoție. Știu că e un termen demonizat (și demonetizat) de mulți, asociat imediat cu reacția la telenovele sau la filmele indiene. Dar emoția nu e doar atât. Emoția e, cred eu, o permeabilizare bruscă a carapacei pe care ne-am construit-o, fiecare din noi, ca să ne apere de necunoscutul terifiant din jur. Asta nu mi-a venit acum, am meditat la subiect. Și încă meditez. Emoția nu e doar ceva care ne frisonează, un mecanism nervos superficial care gâdilă glandele lacrimale. Emoția ne deschide. Ne vulnerabilizează, dar ne și permite să evoluăm, și nu doar în sens evoluționist. Iar poveștile, când sunt bine povestite, asta fac: ne emoționează fără să fie nevoie ca evenimentul declanșator să aibă loc în realitate. E mult, e puțin? Harari spune, în „Sapiens”, că poveștile sunt, în istoria omenirii, o descoperire la fel importantă ca roata sau ca focul. Și aș mai adăuga ceva: am observat, și mi se pare simptomatic, că disprețul față de emoție crește proporțional cu gradul de cultură, adică cu grosimea carapacei de care vorbeam. Persoanele de față se exclud. (râde) Din fericire, există și emoția intelectuală. Eu, însă, încerc să nu fac spectacole care acced doar zona intelectuală. Pentru că eu cred că primesc o subvenție de la popor și datoria mea e să fac un teatru popular. Așa că încerc să fac spectacole în care să mulțumesc aproape pe oricine. Vreau ca oricine să aibă ceva de luat de-acolo. Așa mi se pare drept.
Și dacă n-ai primi subvenție de la popor și n-ai avea nicio obligație, ai face altfel de teatru?
Nu… n-aș face altfel de teatru, probabil. Dar aș avea, poate, o libertate mai mare. Poate că atunci aș face lucruri care să n-aibă neapărat o finalitate, aș face spectacole care să se joace o dată și să conteze mult mai mult perioada de repetiții. Le-aș face mai mult pentru mine și pentru actori. N-ar mai exista presiunea ieșirii la public, pe care și acum încerc s-o elimin. Am putea să ne antrenăm. Dar mi-e greu să mă gândesc la o asemenea situație, pentru că și așa mă simt foarte privilegiat. Mi se pare uluitor că primesc bani ca să spun povești…
Faci teatru de câțiva ani buni. S-a modificat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”
(Tăcere lungă.) Mi se pare că efemeritatea pe care o implică meseria asta se potrivește atât de organic cu condiția omului… Ne învățăm din timpul vieții cu senzația că se termină.
Faci teatru în primul rând pentru tine?
Evident. Însă încerc să trăiesc în lume, deși nu dau senzația asta… Măcar țin televizorul deschis. Nu stau în turnul de fildeș, știu ce se întâmplă în jurul meu. Și am speranța că lucrurile care mă interesează pe mine îi interesează și pe cei care vin la teatru.

@Cosmin Ardeleanu
Vorbeai de efemeritate. Cum te împaci concret cu ideea că vine un moment când tot ce ai construit se dărâmă? Ai suferit vreodată după un spectacol?
Nu. După ce termin un spectacol, nu mă mai duc să-l văd. Nici la premieră nu mă duc, pentru că am emoții prea mari. Dar, cumva, din momentul când a ieșit, spectacolul nu-mi mai aparține. Simt că nu mai am ce să fac acolo. Eu aparțin spectacolului doar în perioada repetițiilor.
Faci teatru și pentru bani? Adică, dacă n-ai mai avea niciun ban din teatru, ai mai simți nevoia să faci teatru?
Cred că da. Din când în când. Sigur că fac și pentru bani. Dar cred c-aș mai face teatru, chiar și fără bani, da. Pentru că uneori sunt niște momente extrem de plăcute la repetiții.
Ce anume?
Eu construiesc așa: să zicem că actorul trebuie să ajungă, metaforic vorbind, din punctul A în punctul B; nici eu, nici el nu știm care-i drumul, pe unde e bine s-o ia; ce fac eu e să-i desenez multe alte puncte pe parcurs, să umplu traseul lui cu refugii, cu mici căbănuțe în care să intre pentru o clipă ca să-și tragă sufletul înainte de a merge mai departe; pe urmă, încet-încet, se conturează o potecuță și unele popasuri devin inutile; sau devine clar că pe acolo ocolești prea mult, sau că pe dincolo e o fundătură; și vine un moment, pe la sfârșitul repetițiilor, când actorul unește punctele. Când trece prin ele, în așa fel încât nu le mai vezi și vezi doar drumul. Ei, momentul ăsta are ceva din altă lume. Nu e nu știu ce epifanie, dar se întâmplă ceva acolo.
Iată un alt răspuns la întrebarea: „De ce fac teatru…”
Da… poate fi un răspuns.
Te simți pe scenă ca un mic demiurg?
Și cu literă mică „demiurg” sună pompos. Eu am senzația că sunt un individ care în decursul timpului a dobândit un fel de tehnică, că sunt meșteșugar.
Nu ești artist?
Nu știu sigur… (râde).
Dar povestea pe care o spui e mai mult a ta? Sau mai mult a dramaturgului?
Mai mult a dramaturgului.
Până unde merge libertatea ta, ca regizor, față de un text?
În momentul în care tu, ca regizor, consideri că meseria de dramaturg e una serioasă, trebuie să-l respecți pe cel care o practică. El e specializat în asta: se uită la lume și, din ce vede, scrie o poveste. Dacă ai ales povestea lui, dacă ți-a plăcut cum a spus-o, cum să n-o respecți?
Alegi mai degrabă text contemporan?
Da… mai degrabă, pentru că eu cred că oamenii ăștia care scriu nu scriu de nebuni, încearcă să surprindă ceva din ce se întâmplă. Nu înțeleg reticența față de dramaturgia contemporană. Există regizori mari care pur și simplu nu se ating de ea. Poate că ei sunt cu adevărat artiști. Poate că își dau seama că au un timp limitat și nu pot face decât un număr de spectacole și atunci nu pot apela decât la textele mari, n-au timp pentru cele contemporane, care încă nu sunt consacrate.
E o ironie?
Nu. Jur că nu sunt ironic. Chiar așa cred. Și mi se pare de înțeles, acum, că mă gândesc. Dar mi se pare și puțin nedrept față de toți oamenii ăștia care încearcă să facă ce a făcut și Shakespeare la vremea lui. Eu cred că sunt scriitori care scriu acum piese cu care merită să-ți pierzi timpul.
Mi-ai spus că nu știi dacă ești artist, dar talent știi dacă ai?
Cred că am, da. Dacă talentul e dexteritatea de a face lucrul pe care vrei să-l faci. Poate, totuși, sunt artist… (râde).
Și te-ai temut vreodată că se termină talentul?
Întruna. Mai nou mă uit la tenis și am citit acum câteva luni despre Simona Halep că ar avea un sindrom. Sindromul impostorului. E ceva când simți că nu meriți ce ți se întâmplă. Cred că am sindromul ăsta. De fiecare dată când termin un spectacol, mă gândesc: „Uite că nu m-au prins nici de data asta…” În același timp, cred că am un fel de tehnică și că merit să fac meseria asta. Dar nu în asemenea măsură, încât să nu mă îndoiesc…

@Cosmin Ardeleanu
Ce cauți la un actor?
Când fac un spectacol, prioritatea mea e să spun povestea. Și caut niște actori care să-mi spună bine povestea respectivă.
Ai obsesia originalității? Să cauți forme noi?
Nu fac un scop din asta. Dacă se întâmplă să fie originală soluția pe care o găsesc, bine, dacă nu… nu. Dar țin cont de ce au mai făcut alții.
Ce ai vrea să trezească în spectator teatrul tău?
O poveste bună de obicei problematizează. Asta trebuie să facă și spectacolul. Să nască întrebări.
Ce e un spectacol bun?
Pentru mine, un spectacol bun e cel la care uit că sunt profesionist și pur și simplu mă ia pe sus. În care lucrurile curg unul din altul, în așa fel încât nu mai văd construcția.
Așa cum spuneai mai devreme, se vorbește tot mai mult despre epurarea emoției. Care ar fi o formă de manipulare… Desigur, teoria e mult mai veche. Ce crezi tu? Iluzia și emoția manipulează?
Sigur… Dar care e alternativa? Brecht nu manipulează? El spune direct că manipulează. Mi se pare siderantă povestea asta cu alungarea emoției. Am citit că, în Germania natală, Ostermeier e acuzat că nu e suficient de brechtian…
Ce ai descoperit despre tine prin teatru?
Cred că am câștigat ceva cu ajutorul teatrului. Ca adolescent, am fost genul clasic, cu capul în nori. Și, tot clasic, mi se părea cool să fiu așa. Așa am și început să fac meseria asta, cu capul în nori…
Și acum nu mai ești cu capul în nori?
Mai sunt, dar nu la teatru. Asta mi-a dat meseria asta. Am fost la un workshop al lui Radu Penciulescu și e principalul lucru pe care l-am învățat: că nu se poate să faci teatru dacă nu ești prezent acolo, în clipa aia, cel puțin la fel ca actorii. În timpul repetiției trebuie să fii acolo 120 la sută. Nu poți să fii cu capul în nori. Trebuie neapărat să te scufunzi în lucrul pe care-l faci. Și, dacă am învățat ceva din teatru, asta e. Prezența. Adică reușesc să fiu, cel puțin așa îmi place să cred, olecuță mai aici și acum și în viața de zi cu zi. Nu foarte mult… pentru că senzația mea e că sunt construit cumva cu capul în nori. Dar am primit teatrul, ca să pot să-l scot puțin de-acolo…
2 Comentarii
Voicu Rădescu
Excepțional interviu. Desigur nu sînt de acord cu toate punctele de vedere exprimate, dar și din cauza asta mi se pare excepțional.
Nota Bene: la Legături primejdioase, după vreun sfert de oră, îmi făceam probleme cum voi dispărea din sală fără să fie prea vizibil. Cred că trecuseră vreo 20 min. și-am uitat complet de frămîntarea-mi iar la final, eram frustrat cumva că s-a și terminat… (Spectacolul durează ceva înspre 3 ore – cu pauză – de-mi amintesc bine).
Doina Papp
Monica ,ai reușit sa-l scoți pe Juncu din muțenie. Felicitari.Și ce lucruri frumoase ne-a spus. E un artist care-și vede de arta lui. Asta nu înseamnă ca nu vede ce e în jur. Doina papp