Observ în anii și îndeosebi în lunile din urmă o creștere tot mai semnificativă a apetitului de a scrie al tinerilor regizori. Care profită de dreptul la liberă exprimare garantat de Constituție, facilitat de tot ceea ce înseamnă on line-ul. De la rețele sociale la bloguri personale și până la reviste real ori doar pretins a fi de teatru.

O fac nutrind ambiția teoretizării, însă, din păcate, cel mai adesea doar cad pradă iluziei că ar urma astfel o seamă de modele celebre. De la Antonin Artaud la Louis Jouvet și Jean-Louis Barrault, de la Stanislavski și Meyehorld la Peter Brook și Jerzy Grotowszki, de la Ion Sava la Aureliu Manea, Cătălina Buzoianu, Valeriu Moisescu, Alexa Visarion sau Mihai Măniuțiu.

În vreme ce predecesorii lor în ale scrisului fructificau prin ceea ce încredințau hârtiei propriile lor experiențe de creație, le împărtășeau contemporanilor și, din câte se dovedește, și posterității, lucruri serioase, elaborate, concepte și metode solid articulate, adică roade, tinerii noștri regizori aruncă cel mai frecvent în on line simple notații ce nu depășesc valoarea unor observații înfuriate ori frustrate, de genul celor pe care le găseam odinioară în azi uitatele condici de sugestii și reclamații.

În esență, ideea e că nimic nu este bine. Rețeaua învechită a teatrelor așa-numite de repertoriu, adică de stat, însă în care niciunul nu ar refuza nu să se angajeze, ci și numai să monteze ceva dacă ar primi oferte, directorii, repertoriile fără să știe foarte bine ce înseamnă asta, adică un ansamblu coerent și articulat de titluri, nu doar o colecție întâmplătoare de montări, „prestațiile tinerilor noștri colegi, actorii”, școala și abilitățile acestora calificate a fi puține (oare ale lor sunt mai multe și mai breze?), criticii în imensa lor majoritate obtuzi și puși pe fapte rele, juriile care nu sunt politic corecte și nu repartizează, cum cred ei că ar trebui să o facă, adică riguros pe vârste și pe sexe, nominalizările și premiile. Și iarăși criticii care, ce să vezi!, pe deasupra mai comit greșeala, născută fie din obtuzitate, fie din rea intenție, fie din suspicionata deconectare de la realitate, de a nu da curs înțelepciunii conținute în zicerea în conformitate cu care „regia e un substantiv de genul feminin”. Zicere despre care aflu că s-ar pune chiar de un colocviu. Denunță hotărât ceea ce socotesc a fi Sistemul. Din care, vrând-nevrând, ei înșiși fac parte numai că, cel mai adesea, jumătățile lor de spectacole nu prea au cum să îl clintească. Întocmesc la minut, în drum spre dentist ori spre frizer, decaloguri, înșiruie  reguli, scriu cât ai zice pește îndrumare, excomunică, vorbesc despre ceea ce ar face ei în cazul în care – și aici urmează un semnificativ șir de puncte, puncte… – protestează,, pozând în reîncarnări ale șaizecișioptiștilor, ale maoiștilor sau ale lui Jean-Paul Sartre. Aceasta, în timpul în care ar putea să mai citească, să încerce să știe ceva mai mult despre creația înaintașilor, despre fundamentele profesiei, despre ce însemna și cât de important era pe vremuri caietul de regie. Care nu înseamnă doar frecventele citate notații ale lui Sică Alexandrescu, ci și cele mai aproape de noi ale regretatei Cătălina Buzoianu.

Foarte adesea acești risipitori de vorbe sunt îndemnați să scrie, luând totul la refec ori în răspăr, de criticițe la fel de înfuriate. Care îl imită frecvent, fără să știe că fac asta, pe Heliade-Rădulescu. Cu acel celebru scrieți, băieți, numai scrieți! Amendat doar în chestiunea genului. Mie mi se pare că ar fi mult mai în folosul teatrului, indiferent de vârsta celor care îi dau ori, din păcate, mai recent doar îl mențin în viață o reformulare de genul Scrieți, băieți, (mă rog, fete) numai scrieți bine! Și nu uitați că, înainte de orice, misiunea voastră este să faceți!