Inovaţia este o capcană a timpului continuu; împinge de la spate lumea spre schimbare, îi lărgeşte matca şi ne dă câte „un subiect pentru o nouă povestire”. Perfecţionarea provine din nevoia de a modifica, de a reinterpreta, de a spune cu alte cuvinte o poveste ştiută de toţi. Aproprierea temelor universale pe care ai libertatea de a le răstălmăci prin filtrul propriei sensibilităţi, respiralarea ADN-ului unei opere pentru a-i deturna destinul,  dau o satisfacţie veritabilă celui care într-adevăr reuşeşte să pună în echilibru această materie instabilă. Atunci, însă, când intenţia nu îşi găseşte finalitatea dorită, rezultatul copiază stângaci scheme încercate de alţii. Puţină îndrăzneală vlăguită, puţine drumuri parcurse până la jumătate, câteva idei de împrumut puse cap la cap nu sunt suficiente pentru a reuşi să schimbi într-adevăr clasicul într-un produs artistic cu personalitate autentică.

Spectacolul „Caligula” al Casei de Producţie a TVR, după Albert Camus, montat de Silviu Jicman, care semnează şi adaptarea textului alături de Diana Dumitru şi Ovidiu Guzu, este o încercare timidă şi politicoasă de a pune câteva accente personale în povestea acestui personaj cu adevărat fascinant. Pretenţia de noutate nu se regăseşte, însă, decât în mod declarativ, iar inteligibilitatea şi acţiunea au de suferit în detrimentul unor efecte realizate destul de ostentativ. Pornind de la structura textului în care Caligula aproape că nu mai are opozant – patricienii au fost reduşi la un grup din care se desprind câteva replici şi reacţii, câteva expresii caricaturale, ca un corp-ansamblu cuminţit excesiv. Moartea Drusillei abia dacă e amintită şi trece la etcetera, iar nebunia mimată a lui Caligula e privită ca o unealtă de manipulare în mâinile unui cinic genial, marcat de o copilărie abuzivă, urmărit de fantoma unui tată grotesc, ce îi bântuie visele. Ofertant la o primă vedere, dar atât de previzibil şi demonstrativ în realizare. Pare că întregul efort a fost acela de a scoate toate obstacolele ce ar fi putut apărea în calea unui recital – Caligula.

Propunerea care şi-ar fi putut găsi un impact mai relevant, dacă nu ar fi existat sentimentul continuu de artificiozitate şi inconfort dat de ritmul înfrânat al dialogurilor şi de pauzele puse cu mâna pentru a crea suspans şi falsa impresie de profunzime a spuselor. Totul se doreşte a fi egal important, muzica bântuie ameninţător continuu şi, în loc să avem timp să percepem fiecare decizie absurdă şi criminală a lui Caligula, să traversăm etapele fricii, suntem doar martori ai unor lungi peroraţii filosofice asumate pe jumătate. Aflăm că Scipio îl iubeşte pe Caligula, pentru că ne-o spune el înainte de a dispărea definitiv din scenă, dar până atunci nu există nicio relaţie consistentă, nicio acţiune, niciun prilej care să denote această implicare sufletească. Cesonia aproape că e civilă, dezinteresată şi lipsită de orice reacţie până în scena finală când suplineşte, parcă, detaşarea de până atunci cu o senzualitate excesivă şi aleatorie. Cherea e singurul care îl confruntă pe Caligula într-o scenă convenţională, în faţa unei table de joc, singurul moment în care se creează o relaţie care motivează tensiunea pretinsă de până atunci.

Întregul spectacol e convenţional, sunt multe locuri comune în rezolvările scenelor şi personajelor, pare totul previzibil şi deja ştiut. Decorul, care se vrea a fi somptuos, e trădat de materialul din care e făcut – totul pare a fi din plastic sau mucava şi vopseaua ce abia s-a vopsit de pe coloane nu ajută prea mult pentru a da autenticitate. Impresia e că s-a vrut mult cu mijloace insuficiente – de la materialele togilor şi până la florile artificiale. Chiar şi scenele care doresc să spargă ritmul şi să impresioneze, precum cea în care Caligula intră călare, triumfal, pe un cal superb e întinată de sentimentul de déjà-vu, deja-făcut. Luna din polistiren e un clişeu care nu aduce niciun plus, nici măcar din punct de vedere estetic, cu atât mai mult cu cât şi metafora neputinţei de a avea luna trece aproape neobservată şi nu se mai află în centrul demonstraţiei camusiene. Oglinda în care îşi vorbeşte Caligula – un alt stereotip banalizat şi tocit prin citare şi utilizare, nu aduce nici ea prea mult sens metaforic. Artificiul care leagă timid firele propunerilor e prezentarea retrospectivă a evenimentelor, prin prisma minţii distorsionante a lui Caligula – toată acţiunea e derulată în amintirile lui recente, care se amestecă haotic cu cele ale unui trecut în care el a fost victimă, cu câteva clipe înainte de a-şi primi moartea pe care o anticipează.

Performanţa actoricească nu poate exista solitară, trecută doar în dreptul personajului principal. Demeter Andras reuşeşte să construiască un personaj consistent, are un parcurs rotund, chiar dacă nu foarte variat şi destul de repetitiv în mijloace. Nebunia o interpretează previzibil, apelând la o formă exterioară demonstrativă, iar momentele de luciditate le presară cu destul de multe pauze, nu toate motivate de un gând interior bine articulat. Are carismă şi o lejeritate ce îi dau, totuși, posibilitatea să fie convingător. În jurul lui, însă, întreaga distribuţie pare că lucrează pentru a nu-i ştirbi meritele. E adevărată zicala din jargonul teatral „curtea joacă regele”, dar de această dată curtea pare că şi-a amputat posibilităţile artistice pentru a-l lăsa doar pe rege să strălucească sub machiajul auriu. Alexandru Bindea (Mereia) se rezumă la câteva expresii forţate şi un ton ca din scheciurile de Revelion. Marius Călugăriţa (Mucius) confirmă energic dând din cap ori de câte ori i se cere o reacţie, cu o atitudine contemporană, deloc plauzibilă în context. Ion Haiduc (Senectus) şi-a găsit refugiul într-un gest – tremură la propriu – şi pare cel mai implicat în încercarea de a-şi defini cumva personajul. Ion Chelaru (Patricius) foloseşte prescurtări argotice şi un „aicea” deloc demne de un patrician al Romei Antice. Lari Giorgescu (Scipio) are înfăţişarea cea mai autentică, însă împinge cuvintele parcă pentru a se convinge pe sine de ceea ce joacă. Gavril Pătru (Cherea) are o atitudine echilibrată, joacă cel mai conţinut, încearcă să construiască o relaţie densă cu partenerul său. Daniela Nane (Cesonia) caută tonurile vocii şi pierde din vedere motivaţia în scenă. Cristian Jicman (Helicon) e artificial, nu reuşeşte să găsească sensul replicilor şi al intenţiilor personajului şi are o stângăcie inconfortabilă.

„Caligula” difuzat la TVR2 este o încercare cu premise valide, dar care nu reuşeşte să depăşească o corectitudine cu pretenţii inconsistente. Posibilităţile reale par a ateriza forţat de la înălţimea intenţiilor într-un câmp destul de puţin spectaculos. Ideile revoluţionare ale lui Camus, frumuseţea metaforelor sale, filosofia consistentă a personajului complex pe care l-a creat sunt înlocuite cu câteva citări cuminţi şi destul de datate, efecte nu prea speciale şi impresia generală a unei voinţe lipsite de putinţă.

Casa de Producție TVR

„Caligula” după Albert Camus

Traducere: Alice Georgescu

Adaptare: Silviu Jicman, Diana Dumitru, Ovidiu Guzu

Regia: Silviu Jicman

Distribuția:

Caligula: Demeter Andras

Caesonia: Daniela Nane

Helicon: Cristian Jicman

Cherea: Gavril Pătru

Patricius: Ioan Chelaru

Lucius: Mihai Ciucă

Cassius: Andrei Finți

Senectus: Ion Haiduc

Scipio: Lari Giorgescu

Poeți – Laur Drăgan, George Olar, Bogdan Ujeniuc, Vlad Nicolae Popescu, Gaspar Cosmin, Ștefan Octavian Opreanu

Copii: Albert Demeter, Anghel Bianca, Piele Daria, Piele Matei

Dansatoare: Corina Aldea, Laura Andrei, Kitsou Aikaterini Evanthia

Instrumentiști: Laur Drăgan, Vlad Nicolae Popescu

Soldați: Sergiu Tudorică, Luca Manole, Petru Marin, Sever Andrei Bârzan, Marc Brănescu

Calul Lemon în rolul lui Incitatus, dresoare Neselan Georgiana

Mereia: Alexandru Bindea

Împăratul Tiberius: Mihai Gruia Sandu

Intendentul: George Rotaru

Metellus: Alexandru Mandu

Mucius: Marius Călugărița

Octavius: Miron Murea

Lepidus: Nicolae Călugărița

Soția lui Mucius: Corina Aldea

Directori de imagine: Ovidiu Guzu; Vlad Micu

Scenografie: Bristena De Satmaari

Muzică: Gabriel Basarabescu

Coregrafie: Corina Aldea

Machiaj: Cristina Alexandru, Țiculina Truică

Montaj: Cornel Tudorache