„Caracterul jocului de a crea o stare de excepție și de a diferenția îmbracă forma sa cea mai izbitoare în secretul cu care îi place jocului să se înconjoare”, scrie John Huizinga în studiul său notoriu, Homo ludens. „Până și copiii mici își sporesc încântarea produsă de joaca lor făcând din ea un «mic secret». Jocul e «al nostru», nu «al altora». Ceea ce fac acei alții, «din afară», nu ne privește «pentru moment». Înlăuntrul sferei unui joc, legile și uzanțele vieții obișnuite nu sunt valabile. Noi suntem și procedam «altfel». Această suspendare temporară a vieții obișnuite e complet formată încă din copilărie”. El sintetizează exemplar câteva din caracteristicile jocului, asociat într-o prima fază cu copilăria.
Iar copilăria, dincolo de ce are ea universal, comportă infinite nuanțe. Copilăria și jocurile ei binefăcătoare, copilăria și candoarea ei sunt asociate, pentru o mulțime de oameni născuți în România, cu voci concrete: a lui Pinocchio, a lui Alice în Țara Minunilor sau a lui David Copperfield. Voci de la radio, din aparatul acela mic, care a înveselit atâția adulți ce azi își amintesc cu plăcere poveștile și basmele ascultate atunci. Ca și spectacolele văzute în vreunul din puținele teatre pentru copii de la noi. Voci dintr-o vreme a inocenței, voci dintr-o vreme a descoperilor. Și chipuri – multe, nenumărate.
Alexandrina Halic a întruchipat, aproape șaizeci de ani, chipurile copilăriei. Actrița al cărei destin se identifică în mod cert cu destinul Teatrului „Ion Creangă” din București este acum eroina unei cărți cu care acesta din urmă își sărbătorește cei 55 de ani de existență. Alexandrina Halic, emblemă a Teatrului „Ion Creangă”, ne zâmbește acum și de pe coperta unui volum recent tipărit în condiții grafice deosebite, în care își rememorează lungul parcurs, consemnat de publicistul Ion Moldovan.
Formula e simplă și eficientă: actrița povestește, răspunzând la întrebările detaliate ale interlocutorului. Drumul ei prin lume începe într-o copilărie în care fructele au arome așa cum nu vor mai avea niciodată. Bocșa e „o așezară mică, liniștită”, în care trăiesc oameni de diverse origini etnice. Poveștile sunt în largul lor pentru copiii de acolo, iar primii ani la școală înseamnă tăbliță de ardezie, călimară cu cerneală și toc cu peniță. Dar și „cărți groase”, semnate de Frații Grimm, Andersen sau Perrault. Și fetița fascinată de vocea Silviei Chicoș, pe care o ascultă la radio, merge mai departe, ca un personaj de poveste. Nu trece mult și o vedem studentă, descinzând timid în capitală, unde viața și oamenii sunt altfel, și devenind studentă la actorie, la clasa profesorului Ion Șahighian, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, colegă, de exemplu, cu Irina Petrescu, împreună cu care va juca, în treacăt fie amintit, doar peste mai bine de cincizeci de ani, în spectacolul „Nebuna din Chaillot” de la Teatrul Metropolis.
„Am început să învăț meserie experimentând roluri care mi se potriveau (…)”, îi povestește actrița interlocutorului său. Și încet, încet, am înțeles că jucând un copil nu este nevoie să te «copilărești», este destul să-ți amintești de copilul care ai fost și să-l lași să trăiască pe scenă. Am înțeles că sinceritatea și naturalețea sunt absolut obligatorii. Am înțeles cum să compun un travesti, în așa fel încât băiatul pe care-l joc să fie credibil. Ca să nu port perucă, m-am tuns scurt. Am învățat să mă mișc pe scenă, să-mi depășesc stângăciile, ba mai mult, să le folosesc conștient acolo unde se potriveau vârstei personajului pe care îl jucam.”
Drumul îi scoate în cale artiști și întâmplări remarcabile. Alexandrina Halic se impune cu fiecare personaj pe care îl joacă și cu fiecare reprezentație. „Elevă silitoare” la școala care este teatrul, așa cum se prezintă în carte, actrița face creații rămase în istorie. Imposibil să trecem peste Pinoccho, pe care l-a interpretat, în două spectacole diferite, douăzeci de ani. Ce este el astăzi pentru Alexandrina Halic, când îl rememorează? Un însoțitor pe drumul spre cunoaștere. „O creatură de lemn, cea mai neștiutoare ființă din câte există, expusă din princina asta la toate necazurile pe care ignoranța, credulitatea, lipsa de compasiune, minciuna le pot aduce pe capul unei păpuși, păpușă care ajunge într-un final copil adevărat, nu pentru că o zână binevoitoare face un gest magic, ci pentru că ea, păpușa, parcurge, ca orice om adevărat, drumul cunoaștererii”, explică actrița. „Abia la capătul drumului îl așteaptă răsplata: în pieptul lui Pinocchio începe să bată o inimă adevărată. Încap în ea toate emoțiile pe care povestea le trezește în sufletul unui copil. De asta îmi place povestea lui Pinocchio. Este rolul pe care l-am iubit cel mai mult”.
Alexandrina Halic povestește cu simplitate într-o carte-document, ce cuprinde imagini de atmosferă și instantanee din bogata viață în teatru a protagonistei. În capitole scurte, ce alătuiesc și o pledoarie pentru nevoia de copilărie la orice vârstă, actrița rememorează cu modestie o minunată experiență în teatru, cu lecțiile ei, cu slăbiciunile ei, cu greutățile ei. „Nu contează numărul anilor, ci ceea ce ai reușit să faci în ei”, citim în ultimul capitol și ne apucă dorința de a deschide o carte de povești. Mai ales acum, când personajele care prind viață la teatrul pentru copii, rămân cuminți în cutiile lor, așteptând reîntâlnirea cu cel mai inocent public.
