Nostalgia e un sentiment ce pare a se demonetiza în ritmul dictat de vria timpului sălbăticit. Dorul de un de demult, amintirea unui parfum, fotogramele rămase în memorie, un şlagăr pe care îl îngâni mirându-te că încă îi mai ştii versurile, un gust vag de scorţişoară aromată, câteva citate din romanul care ţi-a transformat copilăria într-o aventură – colţuri dintr-un trecut spre care ne ruşinăm să mai aruncăm măcar din când în când câte o privire pe furiş; cât să nu ne surprindă realitatea cea geloasă şi egoistă. Nostalgicii cu emoţiile lor dulcege şi naive sunt priviţi cu o înţelegere superioară de către contemporanii sofisticaţi care se antrenează acerb pentru marea cursă spre un viitor ce se încăpăţânează să nu devină niciodată prezent.

Filmul de televiziune „Mantaua”, după N.V. Gogol, în regia lui Alexandru Lustig, prezentat la TVR 1, are curajul de a fi nostalgic. E o mostră de teatru tv dedicată telespectatorilor fideli care ţin minte serile în care o astfel de premieră nu era o raritate. Un demers artistic fără prea multe artificii, în care inovaţia nu se arată trufaşă la scenă deschisă, ci lasă loc meşteşugului cel moştenit prin experienţă. Timp de mai bine de două ore povestea şi personajele sunt importante. Mesajul se înţelege suficient fără a avea nevoie de prea multe sublinieri, adaosurile de replici şi umor aduse de căre Adrian Lustig care semnează scenariul sunt lipsite de ostentaţii şi nu e nevoie de nicio cârjă contemporană pentru a spune o poveste clasică, savuroasă peste secole.

Izul de praf care se resimte peste această producţie a Televiziunii Române nici măcar nu îl îneacă pe spectatorul care a rămas până destul de târziu în noapte în faţa televizorului pentru această întâlnire cu un timp al nostalgiei regăsite. Dedicaţia sinceră şi la vedere făcută iubitorilor de teatru „pe vechi” e un semn de asumare şi responsabilitate în acest prezent bezmetic în care doar noutatea şi mesajul par a fi rămas virtuţi incontestabile. A realiza un spectacol aşezat, în care o poveste e spusă pe-ndelete, iar centrul atenţiei rămâne constant pe chipul actorilor filmaţi în prim-plan a devenit un act de curaj. Cele mai mari neajunsuri sunt tocmai încercările de a aduce în aeastă structură simplă şi curată două artificii tehnice; efectele speciale sunt nuca din peretele acestui parcurs bine cumpănit. Mantaua care dansează de una singură e o intenţie frumoasă care durează mult prea mult pentru a mai fi şi de impact. Iar singura proiecţie rătăcită spre finalul spectacolului rupe convenţia în mod deloc necesar.

Decorul pe care Dana Moraru l-a alcătuit din câteva obiecte desperecheate de mobilier din interioare şi imaginea minimalistă a placajelor tăiate naiv peste care ninge în scenele de exterior are o fractură de stil. Pe cât de simplă şi de efect e poezia de carton a străzilor, pe atât de sărăcăcios-civil e aerul de împrumut al interioarelor strânse parcă din bucăţi. Muzica nu contribuie prea mult la omogenizarea acestui univers peren, ci intervine destul de artificial, previzibil chiar, pentru a sublinia uşor tautologic emoţia sau atmosfera unor finaluri de scene. Ritmul spectacolului ar fi putut fi mai bine strunit; metrul egal, parcă, al replicilor, al scenelor, care se bazează doar pe montajul foarte activ şi alert ar fi putut fi reglat şi din mişcări mai variate de aparat sau de o mişcare scenică mai puţin stingheră.

Miza acestui film de televiziune a fost în mod evident întâlnirea dintre un text clasic povestit serios, cu o distribuţie care să menţină în prim-plan arta actorului. În cea mai mare parte pariul a reuşit. Virgil Ogăşanu, mucalit şi mereu la pândă pentru a puncta o nuanţă, o schimbare de registru, o glumă sau o explicaţie pe care simte nevoia să o adauge din privire îl construieşte pe Akaki Akakievici aşa cum şi-ar dori orice telespectator care cunoaşte actorul şi textul lui Gogol. Poate nu atât de mobil pe cât ar fi putut fi acest funcţionar aflat între realitatea brutală şi visul aproape atins, cu o lentoare pe care o ascunde în spatele unor comentarii persoanle, nu atât de sincer pe cât ar fi avut nevoie pentru a emoţiona definitiv, dar cu două scene care se decupează ca vârfuri ale interpretării sale: momentul în care îşi cere iertare mantalei sale de vreme rea, ca un copil cuminte ce ştie că a făcut o boroboaţă, şi monologul final în care face faţă gros-planului nemilos.

Ceilalţi actori din distribuţie interpretează câte două, trei, patru sau chiar cinci personaje – o propunere nu doar eficientă tehnic, ci şi cu un substrat artistic suficient de motivat. Fiecare actor a trebuit să aleagă o trăsătură preponderentă pe care să o îmbogăţească fără a marşa pe tuşele groase ale caricaturii. Dan Aştilean a păstrat un firesc natural şi personal fără a încerca nicio compoziţie, rămânând în zona de confort. Dragoş Huluba are multă experienţă în pantomimă şi comedie pentru a-şi gestiona trucurile cu savoare şi a rezolvat curat, tehnic fiecare apariţie. Dan Rădulescu a construit cu multă atenţie personajul cel mai prezent, Fedea, i-a găsit expresivitatea şi emoţiile, însă în celelalte patru ipostaze a mizat doar pe machiaj, intonaţii şi elemente formale, care au funcţionat doar într-o mică măsură.

Gelu Niţu construieşte personajele cele mai bogate în detalii şi aduce intensitate ritmului. Cu o expresivitate mereu articulată, ne permite să vedem ce gânduri se ascund în spatele fiecărei replici. Se joacă bogat cu nuanţele şi simte exact doza în care dramatismul situaţiei poate fi folosit cu efect comic. Se desprind astfel portretele cele mai consistente ale unor compoziţii rafinate. Emilia Popescu are o carismă pe care o foloseşte cu tot aplombul şi încrederea; farmecul său traversează ecranul, indiferent dacă trebuie să fie o bătrână inimoasă care ţi se lipeşte de suflet sau o doamnă cu vino-încoa din înalta societate. Jocul său în plin, dragul de a fi pe scenă şi felul lejer în care intră în relaţie cu partenerii sunt evidente şi o ajută să păstreze veridicitatea tuturor personajelor feminine din spectacol.

„Mantaua” în regia lui Alexandru Lustig este un film de televiziune, un spectacol de teatru tv aşa cum multora le e dor să poată vedea. Cei care aşteptau serile de luni şi marţi pentru a se întâlni cu marii actori, cei care nu aveau Instagram şi Netflix, cu siguranţă se vor bucura să poată urmări o poveste care să le stârnească puţin curiozitatea, la care să se amuze şi să se poată emoţiona atât cât să se bucure că nu au stins televizorul târziu în noapte.

TVR 1 şi Funadaţia Teatru Contemporan

„Mantaua” după N.V. Gogol

Scenariul: Adrian Lustig

Regia: Alexandru Lustig

Scenografia: Dana Moraru

Costumele: Raluca Chelaru

Director de imagine: Cristian Stoian

Montaj: Laurenţiu Mareş

Distribuţia:

Akaki Akakievici Basmacikin – Virgil Ogăşanu

Nadejda Afanasieva/Gretel/Precupeața/ Karolina Ivanovna – Emilia Popescu

Ermolai Semionovici Moruzov/Grigori Petrovici/ Kolea – Gelu Niţu

Comisarul/ Anatoli Alexeievici Potopkin – Dan Aştilean

Fedia/Tolea/Timofei/Gazetarul/Doctorul –  Dan Rădulescu

Iuri Maximovici Kozlov/Grunberg/Golubev –  Dragoş Huluba