Vlad Lință are douăzeci și patru de ani și este un tânăr actor care reușește să nu uite cum să respire între repetiții. Păstrează în minte gândurile-biblie insuflate de profesorul său de actorie, Puiu Șerban, despre umilință și disponibilitate. A terminat masteratul de arta actorului la U.N.A.T.C. în anul 2020 și figurează în multe dintre distribuțiile teatrelor bucureștene, precum și la Teatrul de Stat Constanța. Este protagonistul din „Billy Șchiopul”, în regia lui Vlad Massaci, și partenerul Andreei Bibiri în „Ea și numai ea”, montat de Alexandru Mâzgăreanu. Vrea să joace tot, peste tot și, ulterior, să își găsească locul. Se teme de propria naivitate, dar prețuiește copilul din ochii oamenilor.

Cum te-a afectat această pauză forțată, în calitate de actor foarte tânăr, colaborator la Teatrul Excelsior, Teatrul Act, Teatrul Mic, Teatrul Metropolis, Teatrul Elisabeta, Arte dell’Anima, Teatrul „Ion Creangă”, Teatrul de Stat Constanța și implicat în proiecte în cadrul U.N.A.T.C.?

Perioada asta nu mi-a prins tocmai rău, pentru că, atunci când muncești, intri într-un anumit ritm. Ai repetiții în stânga, în dreapta: repeți cu o gașcă de oameni, după care fugi în altă parte; seara, spectacol. Și intri într-un ritm, nu mai simți cum ar fi altfel. Pentru tine, atât există. La început, această perioadă a fost destul de… altceva. În sensul în care nu mai eram ocupat, nu mai făceam nimic, nu mai știam ce va fi… Ne-am lovit – și cred că e foarte important – prin pandemie, noi, generația tânără, ne-am lovit de o chestie destul de mare și de importantă, știi? Gândește-te că acum 100 de ani, erau războaiele, până acum 30 de ani, era comunismul – erau lucruri mari. Mari. Lucruri pe care noi nu le înțelegeam și care nu ne afectau. Simțeam o libertate necondiționată.

La început, n-am mai jucat. N-am mai repetat. În primele două săptămâni, m-am simțit în vacanță. Nu știam că o să se întindă atât de mult. După aceea, am avut vreo lună jumătate în care am început să mă gândesc cum o să fie cu teatrul, că se va schimba, că poate nu vom mai reveni niciodată la normal. A început treaba cu online-ul, cu filmările… De altfel, nu sunt adeptul spectacolelor live, transmise pe internet.

De ce?

Toată treaba asta cu internetul și cu tehnologia și cu toate rețelele de socializare, mie, unul, mi se pare doar o îndepărtare a sinelui, a părții ăsteia sufletești din tine, din om. Cumva, am devenit foarte reci din cauza tehnologiei. Avem informația la un click distanță. Nu cred că ne mai gândim la noi, nu cred că ne mai gândim la lucrurile care contează între noi, între oameni. Și exact despre asta e teatrul. Exact despre asta e. E cam singurul care a mai rămas concentrat pe asta. Totuși, de cât timp e el în lumea asta?  Și n-a murit. Pentru că omul are o nevoie constantă de schimbul ăsta de suflete, de schimbul ăsta de energie. Mă uit la generația noastră, și deja avem multe preocupări, nu avem timp, totul se mișcă din ce în ce mai repede. Asta e o mare problemă, pentru că noi nu mai avem timp să ne gândim la noi, de fapt. Iar la teatru, când mergi, două ore ești obligat să stai acolo și să te uiți, tu cu tine.

De ce nu, teatrul poate să funcționeze și în online. Poate, dar nu să treacă doar în online. Uite, să poți să difuzezi un spectacol foarte bun pe care să-l vadă și români din străinătate. Dar nu să fie asta norma, pentru că avem nevoie de teatru așa cum e el.

În pandemia asta, când am ieșit prima oară din casă, după ce s-au ridicat restricțiile acelea, cele mai rele, a fost… trecuse foarte mult timp de când făcusem treaba asta: am ieșit pe ușă și mă uitam la natură, ascultam păsărelele, mă uitam la oameni. Regăsisem o atenție care, cumva, în timp, se tocise.

Cum reușeai să îți dozezi timpul, să te concentrezi pe fiecare dintre spectacole în parte? Îți rămânea timp pentru tine?

Nu chiar. Nu chiar. Cam zburam dintr-un proiect în altul, alergam. E și o chestie a actorilor independenți. Bine, eu am norocul să fiu angajat acum. E vorba că termini repetițiile într-un teatru, te duci în altul, dai de altă echipă. Alți oameni, alte tipologii, alt tip de a face lucrurile. Inclusiv regizorii. Fiecare lucrează diferit și trebuie să te adaptezi de fiecare dată – și e un consum. Fugi în stânga și în dreapta. Timp pentru mine, de odihnă, cred că n-am mai avut din anul II, semestrul al II-lea de facultate, din 2017. Au fost trei ani în care încontinuu am avut treabă. Și nu mă vait. Este foarte bine, mă bucură acest fapt.

Deci crezi mai mult în formula de teatru de stat, unde există o trupă?

Nu chiar. Cred că este important, mai ales când ești foarte tânăr, să muncești de toate. Așa cum e în viață, așa cred că e și în teatru. Să vezi unde, cum. După mine, teatrul se face fără „așa vreau, așa trebuie să fie, așa e”. În teatru, este nevoie de o oarecare relaxare, de un „las de la mine, lași de la tine și hai să ne întâlnim la mijloc”. Și cred că trebuie, la un moment dat, să îți găsești un loc al tău în care să te simți bine și oamenii respectivi să aibă exact aceleași dorințe de la meseria asta pe care le ai și tu.

Cum reușești să alternezi energia și entuziasmul unui actor debutant cu disciplina unui profesionist, atât de necesară în jonglatul între proiecte?

Greu. Foarte greu.

Ți-ai găsit un astfel de echilibru, sau încă îl cauți?

Nu-mi dau seama dacă l-am găsit sau nu. Uite, cred că aș vrea să caut echilibrul ăsta mereu. Că, dacă ar dispărea partea aceasta de dorință și de libertate, și entuziasmul de început de carieră, cred că m-aș plafona cumva. Aș fi actorul profesionist, care intră, își face treaba, pleacă acasă… dar viul ăla, copilul ăla ar dispărea. Și e foarte valoros. Cred că face o mare diferență dintre teatrul de calitate și teatrul de o calitate mai slabă. Și e bine să greșesc, să mai fiu și bătut peste mâini, și de ce nu, să mi se atragă atenția că „măi, ok, entuziasmul e entuziasm, dar…”

Imagine din spectacolul „Billy Șchiopul” @Marian Adochiței

Ți s-a întâmplat să „cazi”? La modul serios, nu julituri…

Da. Repetam pentru un spectacol-disertație la facultate. Eram anul I de master, cred, și îl aveam de jucat pe Hlestakov în „Revizorul” de Gogol și… am repetat, cred, vreo trei săptămâni. Eram al treilea care intra pe rolul acela și încerca, și am repetat intens, pe repede înainte. Premiera urma să iasă în trei săptămâni. Am repetat de la șapte seara, până la trei dimineața. Text repede învățat, cantitate mare, băgat energie. Și după trei săptămâni, îmi amintesc că regizorul – un super tip – mi-a spus „stai puțin pe canapea, aici”, s-a așezat și el, și mi-a spus: „Vlad, nu e ce trebuie. Nu e ce trebuie, nu pentru că e vina ta, ci pentru că de ce am eu nevoie acum trebuie să fie punct ochit, punct lovit, iar tu ai alte calități, care nu merg în favoarea rolului”. Am încercat să îi spun că se poate, cu muncă, să obțin și ceea ce voia el, să mă duc în alte zone, să… Și a spus că nu mai are timp.

Deci nu crezi în nepotrivire de rol?

Nu. Absolut deloc. Cred că putem face orice rol. E frumos să îți găsești o tipologie în care ești bine și te simți tu liber, doar că, dacă repeți tot timpul același lucru pe scenă, te plafonezi. Tot timpul trebuie să experimentezi roluri diferite, și emploi-uri, și contra-emploi-uri, care să te țină viu.

Bun. Revenind, îmi aduc aminte că mi-a fugit pământul de sub picioare. Era prima dată când mi se întâmpla acest lucru. Eram anul I la master, deja începusem să joc, începusem să prind încredere în mine, să mi se deschidă aripile și… au început să-mi curgă lacrimile. Mă uitam la el, și s-a emoționat la rândul lui. Experiența nu a fost atât de dură, pentru că a empatizat cu mine. În momentul acela, i-am mulțumit mult. Tot a fost o experiență faină, trei săptămâni, să încerc. Și acest lucru, că m-a refuzat, că nu a scos cu mine spectacolul, e tot o treaptă a maturizării mele. M-am simțit ca atunci când m-am despărțit de o iubită. Suferi la început, te doare, te costă, dar te și ridică.

Și spectacolele astea tot un fel de iubite sunt…

Asta vorbeam și cu colegii de la licența (n.r. „De ce să fii frumos” în regia Marei Oprea) la care repet acum. Exact asta le ziceam și eu, că spectacolele sunt ca o iubită. Dacă ai înșelat-o, se prinde foarte repede. Dacă tragi de ea prea tare, nu te mai iubește. Dacă îți găsești alte lucruri mai importante pe lângă și nu te mai concentrezi pe ce ai de făcut, nu mai merge. Seamănă foarte mult cu o relație toată treaba asta cu teatrul. Dar da, acesta a fost primul mare șoc pe care l-am avut, ăsta cu datul afară din spectacol. I-a ieșit extraordinar de bine. Și m-am bucurat foarte tare. Când am văzut spectacolul, am înțeles. Nu eram pregătit.

Și după asta a venit spectacolul de disertație, „Poveste din patria noastră”, în regia lui Emi Pârvu, care a ieșit bine, în care am descoperit alte lucruri și am înțeles încă ceva despre mine. De fapt, așa s-a întâmplat cu fiecare experiență pe care am avut-o în teatru. Am cărat tava în multe spectacole. Cred că asta nu înțelegem noi… Aroganța asta. Suntem buni, suntem mari, „noi nu facem roluri mici”. Eu am profitat de tot, de tot ce am primit, de la căratul unei tăvi, la două replici. Așa au venit după aceea restul. Am avut activitate continuă: de la figurație, au început și rolurile secundare, au început și principalele, m-am întors din nou la figurație… dar, din fiecare, am învățat câte ceva. Poate chiar și treaba asta cu modestia, cu umilința, care există mai puțin la noi.

Se împlinesc trei ani de când ai finalizat studiile de licență la U.N.A.T.C. Este parcursul tău ca actor așa cum ți-l imaginai, student fiind? Și, în speranța că această întrebare nu ți se va părea înfricoșătoare sau decisivă, ești mulțumit de tine?

Sunt mulțumit pentru că am făcut tot ce mi-a stat în putință să ajung unde sunt acum. Chiar am muncit continuu și nu cred că a fost un moment în care să nu mă dedic 100% acestei meserii. Dacă aș fi putut face mai mult? Nu știu, poate că da. Poate. Dar eu simt că am făcut tot ce mi-a stat în putință în această privință. Și cred că am făcut-o și bine. Simt că nu am avut un moment în care să nu fiu all in pentru meseria asta. Dacă s-a schimbat ceva de atunci este că am devenit puțin mai calm, mai liniștit. Dacă nu îmi iese ceva, îmi pun întrebări. Sunt mai așezat acum. Poate că încep să găsesc echilibrul despre care vorbeam.

Ce a însemnat pentru tine experiența „Billy Șchiopul”, atât ca întâlnire cu regizorul Vlad Massaci, cât și ca primul rol mare pe o scenă mare a României?

Pentru casting-ul de la „Billy Șchiopul”, m-a sunat Erwin Șimșensohn, directorul Teatrului de Stat de la Constanța. Mi-a spus despre spectacol și că trebuie să mă întâlnesc cu regizorul, cu Vlad Massaci – wow – pentru un rol principal – wow. M-am întâlnit cu el și îmi aduc aminte că s-a uitat Vlad la mine și mi-a spus: „Ești foarte bine, dar ești puțin cam înalt pentru rol. Hai că vedem.” După asta, am început. Am ajuns la Constanța, am avut o lectură care i-a plăcut foarte mult. Am intrat pe dublă distribuție cu Vlad Bîrzanu. A fost foarte fain, pentru că Vlad Massaci creează o atmosferă călduroasă și plăcută la repetiții și foarte în sprijinul actorului. Are răbdare cu tine, se gândește la lucruri, dacă vede că nu-ți iese ceva, discută cu tine. E ca un tată. Eu așa l-am văzut. Exact ca un tată care îți spune „acolo nu e bine, dar hai că mă gândesc…” Și ne-a lăsat să construim fiecare în funcție de tipologia lui. Și e foarte bine, sunt două spectacole diferite: dacă vezi „Billy Șchiopul” cu Bîrzanu, e cumva, dacă îl vezi cu mine, e altcumva.

A fost o etapă foarte, foarte specială pentru că am stat două luni la mare într-un loc în care nu știam pe nimeni. Nici regizorul, nici directorul, nici trupa de acolo. Ca și cum te muți într-un oraș nou, doar tu cu tine. Și a fost un fel de etapă de regăsire a mea. Am avut prilejul să-mi dau seama, din nou, de niște lucruri, să realizez ce mi se întâmplă. Făcusem ceva figurații și, cum ai zis și tu, a fost primul rol mare. Și toată treaba cu marea… s-a creat un mediu foarte romantic, personal.

Experiența cu „Billy Șchiopul” m-a făcut să simt, după trei ani de zile, o emoție pe care n-am mai simțit-o de când am dat admiterea la teatru. A fost acea emoție copilăroasă, naivă… fericirea aia sinceră. Ce fain că mi se întâmplă treaba asta! Cred că mă mai bucurasem atât de tare doar la admiterea la facultate.

Am început să repetăm undeva în primăvară. Nu era sezon, nu era lume pe stradă. Mi s-a părut că în acea perioadă eram doar eu cu mine, atât. Bineînțeles că m-am împrietenit cu Vlad, cu lumea de acolo, dar nu aveam plase de siguranță. Am ajuns într-un loc în care eram doar eu cu mine, cu câteva haine și cu periuța de dinți. Cred că am nimerit foarte bine, începând cu un rol mare fix într-un spectacol al lui Vlad Massaci. Chiar a fost ca un tată.

Imagine din spectacolul „Billy Șchiopul” @Marian Adochiței

Care au fost, deci, cele mai puternice întâlniri profesionale de care ai avut parte până acum?

Până la „Billy…”, am scos și la Teatrul Elisabeta „Vassa Jeleznova” în regia profesorului meu de an, Puiu Șerban. Jucam Semion. Am simțit că m-a aruncat într-o chestie foarte grea. Proful meu – domn’profesor – cam toată facultatea m-a ținut din scurt și, la început, nu am înțeles de ce. Exact ce vorbeam, de umilință; cred că m-a învățat – și bine a făcut – ce înseamnă și cât de importantă este umilința în meseria asta. Mai ales pentru mine. Mi-a prins foarte, foarte bine.

Cu Emi Pârvu, cu spectacolul de disertație „Poveste din patria noastră”, care a fost tot o super experiență, s-a întâmplat același lucru ca la Constanța. Și Emi are tot soiul ăsta de a fi ca un părinte. Cred că sunt atras de locurile acestea în care se face teatru relaxat – nu puturos sau leneș –, ci într-o atmosferă și un context foarte plăcute pentru actor. Cred că e important să ai un loc al tău, la care să te întorci tot timpul.

E bine ca, odată la ceva timp, să te „întorci” în facultate. Acum eu repet pentru un spectacol de licență, cu Mara Oprea. Pentru mine, e o bucurie. Poate pentru alții, e enervant să te întorci iar în facultate. Dar e o bucurie să mă întorc în școală la oameni proaspeți, oameni care au altă gândire, care au, poate, niște speranțe și visuri pe care eu le-am mai pierdut între timp… (râde) în timpul ăsta de trei ani. Întorsul în facultate este fenomenal. Poți să greșești; dacă greșești, ai timp să repari. Ești cumva protejat de egida facultății. Îmi plac contextele în care se creează o atmosferă de lucru plăcută, în care nu te simți presat de timp, în care te gândești doar la spectacolul acela, la situațiile alea. Suntem noi între noi, respirăm același aer, aceeași energie, aceleași idealuri. Asta cred că vine în primul rând din deciziile „șefului de trib”, ale regizorului.

Alex Măzgăreanu, la Teatrul Act, „Ea și numai ea”. Joc cu Andreea Bibiri: două personaje, treabă foarte grea. Și cu Andreea, care este o super mega actriță, și eu trebuie să fiu permanent prezent. Acolo nu mi-am permis o secundă să zic că nu pot. Mă uitam la ea și era incredibilă. Mi-am zis: eu dau premiera curând, cu această mare actriță. Eu sunt în cușca cu lei. Îmi aduc aminte că a venit Marcel Iureș la o vizionare și, după, ne-a luat în cabină, a felicitat-o pe Andreea și apoi mi-a spus mie: „Vlad, ce să zic? Ești cu una dintre marile actrițe ale României. Trebuie să faci. Trebuie să bagi. Că altfel… nu exiști.” A fost ca un sfat prietenesc și total adevărat.

Iar Alex Mâzgăreanu a avut multă răbdare cu mine. Am învățat foarte multe din acel proiect. Mai ales că este un spectacol în care sunt multe monologuri, și nu lucrasem monologuri în facultate. La un moment dat, mi-a zis: „Vlad, eu nu mai stau. Eu ți-am dat tot, trebuie să faci.” Corect. Ți-a oferit totul omul, trebuie să faci, n-ai încotro. Nu era pentru că își pierduse răbdarea, ci pentru că îmi crease contextul pentru a sări în sfârșit. Am avut încredere și i-am urmat sfatul. N-a ieșit rău.

Mă supără că am jucat doar de câteva ori spectacolul și ne-am oprit tocmai când începuseră să se învârtă rotițele. Începusem și eu să-mi dau seama de niște lucruri. Mă uitam la Andreea, în permanență, în timpul monologurilor ei și-mi ziceam: „ce tehnică! Impecabil!” Și să refacă de fiecare dată la fel de bine…

Toate experiențele pe care le-am avut au fost așa. Și la domnul profesor, la Puiu Șerban. El montează preponderent comedii bulevardiere. Și acolo, îți trebuie o matematică, și o exactitate, îți trebuie o rigoare: diafragma sus, fundul tare, poanta, dacă n-ai dat-o matematic… s-a pierdut, s-a dus. Intră pe-o ușă, ieși pe cealaltă, efort fizic… e ceva.

După apariții în serialele „Triplu sec” și „Vlad”, ți-ai dori să continui această împrietenire cu camera de filmat?

N-am prea făcut film. Ce-am mai filmat… chestii micuțe prin seriale. Dar de exemplu, dacă aș avea oferta asta, să joc într-o telenovelă sau într-un film de artă, le-aș accepta pe amândouă fără probleme. Eu nu înțeleg chestia asta, că, dacă faci telenovele, nu ești profesionist. Sau dacă faci film românesc, trebuie să faci numai film de artă. De ce? Ești actor. Fă-le pe toate și fă-le bine!

Este ceva ce ai vrea să faci și nu ai făcut?

Bineînțeles. Am intrat în facultate și am zis că sunt junele prim al teatrului românesc. Și după aceea, mi-am dat seama că nu există așa ceva. Când am făcut Shakespeare la facultate, am fost distribuit în Romeo și în Iago. Știi care mi-a ieșit mai bine?

Iago.

Da, Iago. Aș vrea să încerc orice tipologie. Bine, mi-ar plăcea să îl joc pe Dmitri Karamazov, acum, de exemplu. Nu. Probabil că nu am experiența de viață necesară. Dar la un moment dat…

Alături de Andreea Bibiri în spectacolul „Ea și numai ea” @Alex Iureș

Există artiști care te inspiră? Modele, dacă vrei.

Tot timpul când primesc întrebarea asta, răspunsul este altul. În funcție de ce film sau ce spectacol de teatru am mai văzut. Mi se pare că toți actorii pe care îi văd sunt foarte buni și că ai ceva de învățat de la toată lumea. Când mă uit, iau ce îmi place de la fiecare. Și am găsit un răspuns la un moment dat care mi-a plăcut foarte mult și mi-a rămas în minte: aș vrea să am candoarea lui Tom Hanks, farmecul lui Al Pacino și masculinitatea lui Brad Pitt.

Un actor care îmi place foarte mult e Tom Hanks. Îmi place foarte, foarte mult. L-am văzut în atâtea ipostaze și roluri diferite, dar tot timpul și-a păstrat ochii ăia de copil. Ochii ăia de copil. Sufletul. În tot ce l-am văzut. Și asta e cel mai frumos. Că dai niște replici mai bine sau mai prost, înveți. Dar sufletul ține doar de tine.

Cred în iubire. Cred că acolo este și fericirea, în iubire. Cred că toate experiențele prin care trecem se învârt în jurul acestui sentiment. Iubirea de un personaj, de un text, iubirea față de o fată, față de niște prieteni, iubirea pentru familie. Și aia e și fericirea, care, din păcate, ține cât să-ți torni niște apă într-un pahar, știi? Dar în momentul ăla, nu mai contează nimic altceva.

Este ceva ce te așteptai să te întreb și nu te-am întrebat?

Lasă-mă să mă gândesc doar puțin. Am atâtea gânduri în cap și atâtea lucruri pe care aș vrea să le zic și să le împărtășesc și să se afle despre mine… să fiu văzut puțin și în afara personajului Vlad Lință. Că suntem niște personaje, fiecare dintre noi, până la urmă.

Aș vrea să dau un sfat generațiilor ăstora de vin… Tot vin, vin. Generației mele. Asta pentru că repet acum în facultate și lucrez cu niște oameni care sunt încă studenți. Aș vrea să le zic că oricâte nereușite ar avea, oricât de greu le-ar fi, să nu aleagă niciodată calea asta, a dark side-ului. Să încerce să lupte și să-și păstreze sufletul pur. Să nu se înrăiască, să nu se frustreze. Să se bucure. Nu e vorba doar de domeniul nostru, e vorba de lume în general. Și să se bucure. Doar așa poți să bucuri, dacă te bucuri. Și… și… și… să iubească mult, mult, orice.