Toți așteptăm însănătoșirea planetei, fie ea un ideal atins prin vaccinare, auto-imunizare, prin protecție divină sau stat acasă. Îl așteptăm ca pe Moș Crăciun, însă vindecarea societății și scindarea rupturilor ideologice dintre noi nu se rezumă – și nu s-au rezumat niciodată – la un virus, oricât de ascuțiți ar fi fost colții lui. Ceea ce așteptăm noi, dacă este vorba despre normalitate, așa cum o știam înainte, o să întârzie considerabil.
Pentru a scăpa de truisme, în primul rând, o schimbare de paradigmă ne așteaptă după cotitură – o schimbare de paradigmă ale cărei efecte le resimțim deja, prematur. Este firească, din moment ce normele sociale s-au schimbat într-atât încât lucruri precum respiratul în proximitatea altuia au început să ne pară anormale, chiar și într-un context sigur.
În prim-plan, noi nu mai suntem aceiași, oricâte măști am fi purtat și sub nas, și oricâte măsuri de protecție am fi criticat. Restricțiile (fără a le contesta importanța) și teama (chiar dacă, pentru unii, se numește responsabilitate civică) au schimbat psihologic omul modern, iar în cazurile opuse, l-au ajuns revolta și conspirația. Am ajuns să nu mai știm cum să respirăm unul lângă celălalt. Sau nu mai vrem.
Poate, din acest unghi, este nevoie de o regândire a spațiilor de joc așa cum le știam. Când speculăm o întoarcere la normalitate, nu conștientizăm că definiția noastră de normalitate nu are echivalent într-un dicționar ante-2020. Eliminarea virusului poate să nu presupună eliminarea ticurilor sociale pe care le-am dobândit, sub egida cărora ne simțim în siguranță în public. O parte din noi vor alege să păstreze masca sterilă peste gură și nas. Multora ni se va părea straniu să ne atingem coatele cu un străin, împărțind brațul stalului cu el la teatru.
Oamenii nu vor mai percepe cu nonșalanță statul unul lângă altul (mai cu seamă, lângă străini), în înghesuiala unei săli de spectacol, treizeci pe fiecare rând și cinci sute într-o singură sală de spectacol. Va fi inconfortabil, sufocant pentru mulți, indiferent cât de tare și-ar fi dorit să vadă un spectacol normal, exact ca înainte. Clasicul tușit peste o replică, patentat în sălile de spectacol, nu va mai fi „maxim deranjant” pentru că nu s-a înțeles ce a spus actorul. Va deveni un adevărat semnal de alarmă, un flashback de război, o amintire solidă a ceea ce ne-a ținut în case. Deși pare extrem, respiratul în proximitatea atâtor străini va deveni un gând îngrijorător, în feluri neplănuite, pentru oameni care ar fi jurat că nu au nicio problemă.
Conștientizarea acestui lucru este simplă. Imaginați-vă că intrați într-o sală de spectacol în care fiecare loc are un corespondent uman – se joacă cu casa închisă, ce bucurie! Imaginați-vă că, acolo fiind, nimeni nu poartă o mască. Creierele noastre au fost dresate de împrejurimi să nu se simtă confortabil într-un astfel de scenariu. Cât de repede trece această boală, este neclar, însă perioada de incubație a fost una lungă și stresantă. Trebuie să ne dăm timp să ne vindecăm și emoțional.
Însă, în timp ce noi ne pansăm grijile, în teatre va fi o explozie de piese cel puțin cu trimiteri flagrante la măști sterile și viziere, dacă nu cu subiecte explicit legate de coronavirus. Va trebui să fim martorii unei serii de propagande firești (de-o parte sau de alta). Vom merge la spectacole care includ concepte ca „dictatură medicală”, „privarea de libertate”, „izolare”, „distanțare socială” sau adaptări ale unor texte clasice, care fac loc în opera lui Shakespeare unor cuvinte precum „dezinfectant”, „vaccin” sau „carantină”. Este inevitabil: dacă există un loc care arde în viețile noastre, acolo se așază teatrul, să pescuiască subiecte. Toată lumea își va avea contribuția artistică la crearea unui tablou general a ceea ce a însemnat pandemia. Lucrurile vor fi personale, interpretabile, melodramatice, adevărate până la desăvârșire pentru unii și, concomitent, artificiale pentru ceilalți.
Este dificil să abordezi un subiect atât de cald, care afectează, încă, atât de direct societatea fără a avea o abordare expozitivă, potențial militantă. Este dificil să scrii despre ceva care încă arde. Chiar dacă vom fi eradicat orice urmă de virus, oamenii vor resimți fantomele pandemiei. Deși pericolul va dispărea, acest pericol va fi omorât o parte din părinții și bunicii noștri și ne va fi afectat starea de sănătate. Stăm prea aproape să fim martorii obiectivi ai acestei premise de spectacol.
Și va fi obositor. Vom vedea inevitabil cum arată atacurile de panică ale tuturor actorilor posibili, astfel încât, probabil, va deveni un leitmotiv nu neapărat nejustificat, dar abuzat de contextul omului contemporan închis în propria casă. În fața noastră, vor defila înșiruiri de morți scenice inconfortabile de pe urma coronavirusului. Vom fi secați emoțional în mod sistematic, creatorii folosindu-se de ceea ce ne seacă emoțional, în mod real și nedorit, la momentul actual. Nu vom fi scăpat de pandemie, nu încă.
Garantat, pe de-o parte, va fi bine. Ne vom împărtăși suferințele, cu toleranța, voluptatea pentru suferință și empatia specifice consumatorului de teatru. Nu este productiv să ascundem sub preș lucruri mari, lucruri grele care ni s-au întâmplat, iar teatrul tocmai acest lucru îl face: fură lucruri cu însemnătate, lucruri grave, din realitate, și ni le dă nouă, mai frumoase și mai valoroase.
Pe de altă parte, arta se va face intrând cu bocancii în niște subiecte care, poate, nu sunt tratate cu verosimilitate, responsabilitate creatoare și măsură. Sau care, poate, sunt timpurii. Unele creații vor încălca, inevitabil, limitele – iar aceste limite vor fi trasate diferit de fiecare spectator în parte. Ceea ce pe mine m-ar amuza, pe tine te-ar scoate din sărite. Nu ne-am înțelege cum trebuie la această selecție de subiecte și dozare, pentru că am deprins prea multe păreri despre subiect. Am pierdut libertatea de a-l asculta pe celălalt, mai ales când vine vorba de contextul pandemic.
Mai mult, va fi dificil să aduci spectatorul care crede în măsurile luate de stat la același spectacol la care îl aduci pe cel care poartă masca sub nas. Nu numai din prisma subiectelor abordate, ci și ca standarde și comportament în sala de spectacol. Oamenii vor deveni vocali referitor la acest lucru, care îi preocupă astăzi foarte tare. În fața unui spectacol care spune cu voce tare „coronavirus”, se vor simți ca la o dezbatere. Pandemia ne-a învățat să ne etalăm opinia în moduri agresive. Ne-a cam sălbăticit și ne-a confirmat tuturor că nu contează cât de ridicolă este o opinie, dacă este a noastră. Nu este exclus ca spectacolele cu temă pandemică să se transforme în dezbateri între spectatori, între aceste înjumătățiri ale societății care nu se mai tolerează.
Iar opiniile ne-au devenit agresive, radicale, decisive. Nu va mai exista un spectacol cu care să nu fii neapărat de acord, dar pe care să îl accepți ca pe o poveste. Nu când vine vorba despre ce am discutat pe Zoom cu toți prietenii, despre motivul pentru care nu mai vorbim cu partea aia din familie care îl învinuiește pe Bill Gates pentru tot ce ne înconjoară, despre ceva care ne-a ținut, direct, pe repaos de peste un an. Nu va mai exista spectacol care să „spună ceva” și care să nu fie militant, care să nu facă jumătate de audiență să plece la pauză, care să nu calce peste morminte.
Montările vor fi dificile, dar nu imposibile. Oamenii de teatru sunt ingenioși și știu ei mai bine cât din ce să introducă într-un spectacol. Însă… se va căuta un echilibru pe care doar înțelepciunea timpului și vindecarea angoaselor îl pot găsi. Eventual, vom ajunge și acolo. Partea bună este că vom merge din nou la teatru și va fi bine, chiar dacă nu de la prima repetiție. Aceste lucruri au calitatea de a se echilibra de la sine, mai devreme sau mai târziu.
