Cei aproape 50 de ani de comunism aduși cu forța de șenilele Armatei Roșii au generat consistente sentimente anti-rusești. Ideea impusă cu de-a sila în conformitate cu care “lumina vine de la Răsărit” și faptul că un număr considerabil de ani românii au fost obligați să spună, chiar să creadă că tot ceea ce este bun în cultura română este de proveniență rusă au întărit rusofobia. 

Cu toate acestea, nimeni, niciun român cu o cultură cel puțin medie și care a izbutit să își mențină așa cum se cuvenea mintea clară și capul pe umeri nu a negat vreodată că nu ar reprezenta valori incontestabile ale culturii omenirii romanele lui Tolstoi sau ale lui Dostoievski, muzica lui Ceaikovski ori cea a lui Șostakovici, scrierile destinate scenei purtând semnătura unui Gogol sau Cehov. 

Știm toți cei care slujim într-un fel sau altul teatrul cât datorează teoria și practica acestei arte atât lui Stanislavski, cât și lui Meyerhold. Ne vin oricând în minte numele unor mari regizori ruși din a doua jumătate a secolului XX din același spațiu geografic și geo-politic.  Ne dăm cu adevărat de ceasul morții să nu ratăm cumva vreun spectacol prin cine știe ce minune ajuns în România, purtând semnătura aurită a lui Lev Dodin. Și cât de frumos sună în acest context exclamația altminteri și în cu totul alte condiții dătătoare de fiori reci pe șira spinării Vin rușii! Îl admirăm aproape necondiționat, îl adorăm de-a dreptul pe Yuryi Kordonskyi și de-abia așteptăm primirea veștii că acest prețuit regizor va monta un nou spectacol pe o importantă scenă românească. 

Numai că în artă, poate mai mult decât în alte domenii, nu prea sunt valabile generalizările. Mai concret și mai pe șleau spus, nu cred că dacă cineva și-a făcut studiile regizorale undeva în spațiul ex-sovietic și este vorbitor nativ de limbă rusă ar prezenta obligatoriu toate garanțiile profesionale că ar fi un alter-ego dacă nu neapărat al lui Lev Dodin atunci cel puțin al elevului său, Yuryi Kordonskyi. 

Mă conving din ce în ce mai des de adevărul acestor lucruri, altminteri atât de simple, urmărind feluritele și tot mai numeroasele spectacole din țară purtând semnătura unor regizori de origine rusă. Care au ajuns să monteze inflaționist și în devălmășie în din ce în ce mai multe teatre din România. Și care exclusiv grație etniei sunt priviți ca niște adevărați apostoli. 

Or, în marea majoritate a cazurilor e vorba despre spectacole ce se situează la nivelul de plutire, la cel al onorabilității și mult prea rar la acela dorit, sperat, al evenimentului. 

Ca în orice alt caz în care nu s-a păstrat discernământul și nu a funcționat așa cum s-ar fi cuvenit simțul măsurii o inițiativă altminteri valoroasă numită Laboratorul de teatru DENS care a dat rezultate și bune, și mai puțin bune, inițiativă inițial gândită ca o șansă dată unei infuzii și firești, și așteptate de aer proaspăt, s-a transformat – și îmi pare rău că trebuie să spun și să scriu asta – nu doar în pură operațiune comercială care umple buzunarele unor persoane metamorfozate peste noapte  în impresari și promotori artistici, ci și în mimare a valorii și a voinței de mai bine.

Tocmai de aceea mă întreb pe ce se bazează acei directori care încredințează regia unor spectacole acestor regizori ruși despre al căror CV artistic am convingerea că nu știu aproape pe nimic. Pe garanția unei singure persoane? Pe promisiunea că o astfel de colaborare ar putea reprezenta șansa unui turneu peste hotare care dă bine atunci când vine momentul evaluării anuale? Să fie oare toate școlile de teatru de pe pământul Rusiei producătoare necondiționat de excelențe? Câți dintre directorii care pun la bătaie timpul, energia, nervii și capacitățile creatoare ale unei echipe de actori profesioniste, dar și o consistentă parte din bugetul instituției ale cărei destine artistice și umane le gestionează pentru o vreme au văzut cu ochii proprii, fie și numai pe bandă video, cel puțin o singură producție ale unor astfel de regizori primiți cu onoruri, pâine și sare doar fiindcă sunt vorbitori nativi de limba rusă?

Să fiu bine înțeles. Nu sunt în ruptul capului adeptul izolaționismului de niciun fel. Al celui cultural încă și mai puțin. Știu că secolul XXI este unul al unor transformări masive ce se petrec și pe piața muncii și că transformările în cauză nu au cum să nu își lase amprenta și în lumea teatrului. Care fiind o artă esențialmente democratică, bazată fundamental pe dialog, se cuvine să fie printre primele care promovează schimbul, primenirea. 

Nu pun nicidecum semnul egalității între regizorii ruși care au montat și montează în anii din urmă în teatrele din România și consilierii sovietici de tristă amintire care au împânzit în anii ’50 arta cultura și arta românească, mutilând-o. Condițiile de azi sunt cu totul altele. Tocmai de aceea presupun informație, discernământ, selecție, responsabilitate și, nu în ultimul rând, simțul măsurii.