Nu e nicidecum simplu să faci un săptămânal dedicat artelor spectacolului. Fie și numai pentru motivul că o revistă, așa cum este Amfiteatru, și-a propus, încă de la primul său număr, să fie cât mai conectată la actualitatea vieții teatrale. Or, aceasta presupune existența unei consistente rubrici dedicate criticii, cronice curente. Gen publicistic din ce în ce mai suferință, adesea chiar și din cauza complicității, dezinteresului și obtuzității unor persoane cărora, prin însăși fișa postului, le revine obligația formării viitorilor comentatori calificați a ceea ce se întâmplă zi de zi în instituțiile de spectacole.
Iată însă că la nici șapte luni de la lansarea primului număr online, lansare urmată la scurtă vreme de apariția unei variante print a revistei noastre, ne-am confruntat cu severa realitate a pandemiei. Cea care a impus sistarea activității în numeroase sectoare ale vieții economice-sociale, inclusiv în teatre. Înființarea unei rubrici dedicate în exclusivitate comentării spectacolelor online, difuzate de voie, de nevoie de instituțiile profesioniste a fost, la început, doar o simplă, dar și necesară soluție de supraviețuire. Mai apoi, urmărind aproape seară de seară cel puțin câte un spectacol, am asistat la lecții de adevărată istorie a teatrului, am încercat și plăcerea, și emoția rememorării și a redescoperirii unor momente de grație din ceea ce s-a întâmplat în teatrul românesc îndeosebi în ultimii 30 de ani, am identificat etape de înflorire și de decădere, sinusoide mai mult sau mai puțin capricioase.
Ne-a fost dat să descoperim și lucruri mai puțin plăcute. De la aleatoriul alegerii și al programării la slaba calitate a filmărilor și a conservării casetelor-martor, de la precaritatea arhivelor online pe care am fost nevoiți să le consultăm pentru a putea comenta profesionist ceea ce vedeam la inexistența unor secretariate literare încadrate cu profesioniști în domeniu. Cu oameni care știu măcar că vorba distribuție presupune existența unei relații între rol și actorul care îl interpretează și nu doar înșiruirea indiferentă a numelor unor artiști.
Dincolo de asta, niciunul dintre cei care scriu săptămânal sau numai ocazional ori periodic la revista Amfiteatru nu credem (și nici nu ne dorim) că teatrul ar putea ori va rămâne exclusiv online. Sperăm să ne întoarcem cât mai curând în sala de spectacole și înțelegem ardoarea cu care artiștii vor să revină pe scenă. Le înțelegem și împărtășim apelurile. Așteptăm și cu emoție, și cu neascunsă teamă venirea momentului în care ne vom regăsi în sala de teatru. Vrem să vedem cum se vor reînnoda pactul, complicitățile superbe dintre cei aflați pe scenă și cei din sală.
Pe de altă parte, înțelegem însă că lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum ne-am dori și noi, spectatorii, și artiștii. Securității medicale pe care orice instituție de spectacole se impune să o asigure spectatorilor li se alătură și unele calcule economice. De care nu se poate să nu se țină seama chiar așa de ușor. De pildă, respectarea à la lettre a tuturor regulilor presupuse de ceea ce se ascunde dincolo de monstrul lingvistic distanțare socială ar presupune ca într-o sală de spectacole să nu fie mai mult de 30 și 80 de spectatori. Dincolo de inerentul disconfort, se pune îndată întrebarea dacă aceasta meritul efortul și cheltuielile aferente. Se vorbește despre spectacole în aer liber. Numai că nu prea avem spații dotate tehnic pentru asta. Iar cele existente, sunt în marea lor proprietate privată. Nu avem nici foarte multe spectacole pregătite pentru acest gen de reprezentare. Și, din păcate, în cazul de față, nu prea se verifică zicerea în conformitate cu care bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.
Într-un excelent și realist interviu acordat în urmă cu ceva vreme Europei Libere, criticul Marina Constantinescu a punctat excelent, cu maximă rigoare, faptul că dreptul la securitate medicală îl au și artiștii. Că revenirea lor pe scenă nu se poate face fără ca toate primejdiile posibile să fie cât de cât înlăturate, prevenite, controlate. Că e nevoie de implicare și de responsabilitate. Dar și de consultarea dintre autorități și specialiștii din domeniu. Adică a oamenilor ce pot ține dreptul echilibru între entuziasme și realitate.
