La Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra a existat cândva „Patul lui Procust”. N-a trecut mult de-atunci, doar mai bine de douăzeci de ani, adică doar o clipă, și din spectacolul alb-negru, regizat de Cătălina Buzoianu, pentru unii actori din distribuție debut real pe o scenă profesionistă, se decupează în memorie și profilul unui personaj feminin care rămâne cu tine, spectatorul, destulă vreme după ce spectacolul s-a terminat. Prin prezența lui puternică, prin tot ce sugerează, înseamnă și transmite către partea cealaltă a sălii.

Doamna T., așa cum o juca Maia Morgenstern, ar fi rămas cu tine chiar dacă n-ai fi citit „Patul lui Procust” sau dacă romanul n-ar mai fi fost pentru tine decât o amintire vagă. Carnală, dar aproape imaterială, aparent tangibilă, dar, de fapt, imposibil de atins, apărată sau, îți vine să spui, învăluită uneori de o umbrelă interbelică, etalând o pronunțată aură de irealitate, misterioasa doamna T. nu-și risipea misterul și personajul nu se dezlega până la final. Maia Morgenstern și regizoarea Cătălina Buzoianu ajungeau, printr-o construcție inteligentă, la obsesia unei generații din care făcea parte și Camil Petrescu: autenticitatea. De ce aș scrie? întreabă și se întreabă Doamna T., răspunzând unui îndemn, neascunzându-și neștiința și lipsa de pregătire. Pentru că, înțelegem noi din celebrul răspuns camilpetrescian, exprimat prin cuvintele seducătorului Fred Vasilescu, autenticitatea înseamnă a nu distorsiona, a nu înfrumuseța,  grosso modo, a nu falsifica.

Acum, când trecerea timpului a adus inevitabil detașarea, acea Doamnă T. inabordabilă și, totuși, atât de carnală, aproape de tine, spectatorul, s-a însuflețit în amintire de la primele pagini ale volumului „Nu sunt eu”. Să vorbești despre autenticitate etalând artificialitatea – ce cale inteligentă și eficientă găsiseră Cătălina Buzoianu și Maia Morgenstern! În lumina aceasta mi se dezleagă acum, în anul 2020, autobiografia indirectă pe care actrița Maia Morgenstern a scris-o și care pornește acum către public pe două căi: într-o carte de pe a cărei copertă ne zâmbește o tânără frumoasă, care privește undeva, departe, și într-un spectacol a cărei direcție de scenă poartă semnătura lui Victor Ioan Frunză, unde scenografia este creația Adrianei Grand.

Până când teatrul va face iar parte din serile noastre, rămâne cartea, această mărturie, această etalare, această declarație de asumare pe care actrița o face. O matură și curajoasă declarație de asumare a vieții și, în același timp, o declarație de dragoste pentru viață îi așteaptă pe cei care vor deschide „Nu sunt eu”. Între copertele volumului publicat la Editura Litera, creatoarea se arată în spiritul acelei autenticități la care visa Camil Petrescu, încrâncenat, acum o sută de ani. Frumos ecou în timp, nu poți să nu-i zâmbești acestui gând, frumoasă consecință, conștientizată sau nu, a acelui construct teatral care a fost cândva glaciala Doamna T. de la Grădina Icoanei! Nimic glacial acum. Dimpotrivă. „Nu sunt eu” pare într-o vară eternă, într-un timp în care vârstele există, înseamnă treceri și schimbări, dar ele joacă rolul de suport al neperisabilului.

Însemnări în jurnal, din care se alcătuiește repede imaginea unei vieți. Sau din care se alcătuiesc, mai bine spus, fărâme din mai multe vieți. Trimitem, evident, la celebrul „Jurnal în fărâme”, cum s-a tradus la noi una dintre cărțile confesive ale lui Eugène Ionesco. Fărâme din mai multe planuri ale vieții – granița dintre personal și profesional este atât de subțire, că pare inexistentă. Maia Morgenstern se notează pe sine în jurnal, i se confesează, sigur încercând să se explice, să se înțeleagă pe sine însăși pentru ea însăși, așa cum e: actriță, directoare de teatru, fetiță, adolescentă, tânără, matură etc. A mărturisi înseamnă a explica și, poate, a înțelege. Și, în spiritul autenticității, mărturisirea presupune dezordinea sincerității. Între imaginea tatălui, Aaron Morgenstern, pe care ni-l închipuim de la prima pagină și cu care ne întâlnim peste tot, și aceeași imagine a tatălui care „zâmbea, zâmbea mult”, cu care se încheie și ultima pagină, confesiunea pune în mișcare mai multe lumi.

Cum se întâmplă și în viață, ele nu sunt separate, ci se amestecă, gravitând, în cazul autoarei, în jurul unei limbi, idiș – „limbă cu sunet de cântec de leagăn și aromă de honeileicheh. Turtă cu miere. Limba șoaptelor. Să nu înțeleagă copiii când se ceartă părinții. Limbă cu gust de sare: lacrimile ce însoțeau fiecare scrisoare trimisă de departe. Limbă foșnitoare, ca paginile  – multe – de scrisori scrise mărunt, de la dreapta spre stânga; „limba idiș, de veselie și petrecere. Cu cântece și reguli fixe. Cu o gramatică dulce, ca dulceața de cireșe amare. Îngăduitoare și mucalită, ca Tanti Leia de la Dorohoi. Exactă și riguroasă, ca mama, Sara Rappaport, de la Dorohoi” –  , și în jurul unui loc. Spațiul copilăriei, și în cazul Maiei Morgenstern vârsta de aur, cuprinde toate amintirile, le este, cumva, început și sfârșit. Nostalgia originilor, explicată cândva de Mircea Eliade într-un studiu celebru, se dezleagă aici în toată inevitabilitatea ei. Glasurile copilăriei ne însoțesc tot timpul. Pe 28 mai 2019, autoarea notează: „Eu am copilărit aici. Pe Strada Occidentului numărul 24. Aveam sobe cu lemne. Mama căra lemnele până la etajul doi. Arunca apoi cenușa. În fiecare zi, toată iarna. Vara, mă jucam în curte, cu Gianina. Ne certam pe păpuși și apoi ne împăcam. Sub pom, părinții mei au pus o bancă: o aduseseră din casa bunicilor. Bunicii veneau adeseori pe la noi. Pe atunci nu aveam telefon. Nu, nici măcar fix”.

Sub pomul acesta mitic, pomul vieții, al creșterii continue, pomul care ne dă speranță, se etalează viața în toată dezordinea ei, în toată frumusețea ei, cu soarele ei și cu umbrele ei – uneori foarte întunecate. Sub pomul acesta mitic așez confesiunea actriței care, scriind despre sine, amintindu-și, mulțumind foarte des pentru întâmplările trăite, face un exercițiu de înțelegere și, de asemenea, un exercițiu de admirație. Iar admirația e un sentiment deloc specific „omului recent”. Formă de înțelegere și de generozitate – sau invers –, admirația își arată forța salvatoare. Biografia care se conturează în carte îi datorează mult acestui sentiment prețios. Dezvăluindu-ți lucrurile într-o lumină benefică, admirația te pune pe un drum – admirația pentru familie și poveștile ei, pentru puterea ei de a îndura, admirația pentru o artă care îți cere neîncetat ceva, admirația pentru artiști și darul lor și, poate în primul rând, admirația pentru arta supremă, adică arta de a trăi, cum spunea cândva contrariantul Bertolt Brecht.

Citiți, deci, „Nu sunt eu”, această carte-hibrid, între genuri, cum nu se poate să nu fii la începutul unui mileniu abulic. Citiți și faceți-vă propriile descoperiri. Mergeți să vedeți „Nu sunt eu” și veți exprimenta un alt fel de teatru sau un ceva mai mult decât un fel de teatru. Pomul vieții, cu roadele lui, cu uscăturile lui, cu freamătul lui, dar mai ales cu perpetua lui creștere arată altfel pentru fiecare. Unicitatea lui e unicitatea vieții, fără îndoială. Autenticitatea lui depinde, firește, de autenticitatea noastră. „Nu sunt eu” intră în bibliotecile noastre întâmpinată cu un zâmbet. Să ne jucăm, deci! Și vom atinge ținuturi binefăcătoare – după ce vom parcurge teritorii dureroase, se prea poate.