Rareș Andrici e unul dintre actorii pe care, atunci când îi vezi, ți-e aproape imposibil să-i mai uiți. Dincolo de seriozitatea și rigoarea cu care își tratează fiecare rol, el face parte din categoria actorilor-creatori, în interpretarea lui personajele devenind deopotrivă complete și inepuizabile. Trebuie doar să creadă și să înțeleagă, acestea sunt cele două criterii datorită cărora ajunge cât mai aproape de adevăr. Este angajat al Teatrului Nottara și, în prezent, lucrează la două spectacole: Bash, în regia lui Vlad Zamfirescu, și Deathtrap, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Cea mai mare provocare, când îl asculți pe Rareș, e să nu te lași sedus pe deplin de forța ideilor lui, de personalitatea atât de dreaptă și atent conturată, mai ales când în discuție se strecoară nevoia, dorința, curiozitatea, fricile sau un cub cu un colț strivit. Fiecare întâlnire cu el devine valoroasă întocmai prin sinceritatea și onestitatea cu care se negociază un punct de vedere, libertatea de expresie, durerea sau minunata lume nouă.

Trăim astăzi într-un context care ne forțează să întoarcem o privire spre trecut sau spre ce credeam noi că e normalitatea. S-a instaurat și la tine un soi de nostalgie? Melancolie?

Da, normal că s-a instaurat. Dar eu acum lucrez, repet, și cumva nu am timp să conștientizez neapărat o nostalgie. Dacă n-aș fi făcut nimic, probabil era mai rău, aș fi luat-o razna la un moment dat. Dacă nu lucrezi, îți ieși din ritm, te simți inutil. Poate doar în perioada de urgență am simțit ceva mai tare lucrurile astea, dar chiar și atunci am găsit imediat ce să fac. Am făcut o reclamă la mine în casă și un spectacol, tot în casă, cu Iulia Grigoriu, și am participat și la un festival, ceva israelian. A fost tare ca experiență.

Care e cel mai rău scenariu pe care ți l-ai imaginat vreodată despre teatru, despre meseria de actor, și cât de departe e el de ce se întâmplă azi?

Cel mai negru scenariu după ce am terminat facultatea era să nu mă bage nimeni în seamă, era cea mai mare frică a mea. Dar am făcut cât am putut de bine ce știam eu să fac și totul s-a întâmplat de la sine. Nu mi-am dorit niciodată să fiu angajat, să fac un scop din asta, eram destul de OK cu a trăi viața de pe o zi pe alta (râde). Am avut și unele rupturi în ritmul meu după ce am terminat, cam un an și jumătate, când nu repetam nimic nou. În schimb, predam cursuri de actorie la Revista Dalles, Dalles Go, pentru adulți, și predam și la Teatrul de Artă pentru copii. Mi-a plăcut foarte mult perioada aia. Copiii aveau, așa, mici revelații când jucam ceva, o scenă oarecare, îi observai cum își dau seama de câte o chestie și îi vedeai efectiv cum învață ceva. Asta era cea mai frumoasă parte. Ah, și tot atunci jucam în trei spectacolele. E puțin, dacă stai să te gândești, eu în facultate jucam, cred, în șapte spectacole.

Și cum îți găsești acum un echilibru în această instabilitate generală?

Păi, chiar dacă n-am ce să fac, caut să fac (râde). Nu sunt genul care se plictisește, pentru că tot timpul ai o chestie la care poți să mai lucrezi. Vreau să-mi scriu disertația, vreau să învăț să conduc, vreau să învăț să înot, vreau să scriu o piesă, un scenariu, să caut texte pe care să le propun, mă gândesc la lucrurile astea. Evident, n-am făcut nimic din ce mi-am propus cât a durat starea de urgență, m-am jucat pe playstation doar (râde), dar imediat apoi am început Bash, cu Vlad Zamfirescu, după care, la începutul verii, Oglinda neagră, ambele la Nottara, și s-a restabilit puțin echilibrul de la sine.

Care erau pârghiile care te țineau prins sau aprins și ce fel s-a modificat acum compoziția gândurilor?

E bună întrebarea, chiar s-a modificat compoziția gândurilor. M-am gândit că noi, actorii, suntem inutili în condiții de război, de pandemie. Am simțit că nu are nimeni nevoie de noi. În perioada asta a dispărut componenta socială super importantă. Să te gândești că faci un spectacol care are un mesaj foarte puternic, că oamenii vin să învețe ceva sau că își pun întrebări, asta e importanța socială de care vorbesc și care mi se pare că a dispărut acum. Și publicul e important, pentru că eu trebuie să fac ceva care să conteze pentru oameni, altfel de ce mai fac? (râde) Pentru mine contează doar dacă vine cineva să mă vadă, și nu numai să mă vadă, ci să se și gândească, la viața lui, la viețile altora, la viețile noastre ca parte a unei societăți. După perioada de urgență, când am început să jucăm din nou, am simțit o reîntoarcere, că ne întoarcem cu adevărat la ce știm noi să facem. Până atunci eram un instrument pe care nu-l puteam întreține doar acasă.

Și de ce nu ți-ai îndreptat atenția spre online?

Nu-mi place cultura online-ului, nu rezonez. Îmi place să urmăresc content online, artistic mă refer, dar nu este ceva în care eu mă regăsesc. Dacă s-ar face un spectacol live, mi s-ar părea ceva bun, sau un film live, iarăși, ar fi OK. Dar nu putem să spunem că e teatru, e ceva nou la care trebuie să ne adaptăm pentru atât cât e. E un happening, aici și acum, dar printr-un filtru, care e camera. Poate fi interesant, nu zic nu.

Ce înseamnă să rămâi adevărat, autentic azi? La ce din tine crezi că nu ar trebui niciodată să renunți, să nu faci rabat?

Ce întrebare grea! (râde) Bună și frumoasă! (râde) Ca să fii adevărat cred că trebuie să fii foarte dur cu tine. Să te autoevaluezi constant și să te trântești de pământ când trebuie și când e cazul. Eu cred că fac asta cam de fiecare dată și stau mult și mă gândesc unde am greșit, unde n-a fost în regulă. Într-o oarecare măsură e bine că se întâmplă asta, fiindcă devii mai atent, te aduci cu picioarele pe pământ, tragi mai mult de tine. Și mie așa îmi place să fiu, dur. Dacă nu sunt eu, atunci, cine? Lumea, de obicei, zice că e bine. Ești frumos, ești bun. Și ce? Când greșești trebuie să accepți tu că ai făcut-o, să fii conștient. După un spectacol, dacă vorbesc cu cineva, mă interesează să aflu ce nu a fost bine, ce n-a mers. Se întâmplă să-mi spună cineva „A fost prost”, dar atâta timp cât nu mi se aduce un argument, prefer să ignor. Pe mine mă interesează să mi se răspundă la întrebarea „De ce a fost prost?” Oamenii spun o grămadă de lucruri: puteai să fii mai nebun acolo, puteai să fii mai vesel acolo. Ce înseamnă să fiu mai vesel? Nu-s clovn, sunt actor! (râde) Evident că stau și mă gândesc la asta, dar dacă nu ajung eu cu mine la o concluzie, o las baltă. Bineînțeles că nu există un sistem de evaluare obiectiv, nici eu nu-l am. Am o busolă a mea interioară, dar e a mea, numai eu o văd, numai eu pot s-o analizez, dar nu am certitudinea obiectivă că ea mă îndrumă întotdeauna corect. Datele pe care le obțin de la busola asta a mea le compar cu datele pe care le primesc de la alți oameni. Uneori sunt diferite. Și chiar și cu un regizor sunt diferite, dar încerc să îmi dau seama cum gândește, ce fel vede lucrurile, unde vrea să ajungă. Nu pot să fac ceva până nu înțeleg de ce, până nu găsesc o justificare, altfel refuz. Mi se pare că un actor perfect în lucru e un actor care nu spune la repetiții decât replicile. Doar ascultă ce vrea regizorul, face totul perfect și devine un instrument. Lasă impresia că e un executant, dar, de fapt, e un creator. Dar aici vorbim de oameni și cel mai greu e să lucrezi cu oameni. Una e să repari o mașină, care n-are păreri sau idei, și alta e să lucrezi cu un om care gândește.

Dacă e să ne raportăm la teatru, care e cel mai fericit moment de care îți amintești?

Când simt că e publicul cu mine. Se simte și când e, și când nu e. Dar atunci când e cu adevărat, îți dai seama că respirați împreună. Asta mă relaxează enorm, chiar dacă atunci nu stau să judec sau să chestionez, e pur și simplu altceva. Cea mai mișto realizare atunci e că nu trebuie să faci nimic, trebuie doar să fii. Te simți eliberat după toată munca pe care ai depus-o și ajungi parcă la o mică revelație: nu trebuie să fac nimic, trebuie doar să fiu. Ultima oară am simțit asta la Oglinda neagră, când am jucat la TVR. M-am simțit atât de relaxat, încât puteam să inventez lucruri noi pe scenă, niște jucării, niște replici, totul devine altceva, îți vine să te joci pentru că ești liber. Și mi s-a întâmplat și la repetiții, la Constanța, tot la Oglinda. Era acolo un copil care se uita pe după gard. Și râdea ăsta mic la tot ce făceam, râdea tare de tot. Am simțit atunci că joc pentru el. La copii îți dai seama imediat dacă ceea ce faci e bine sau nu. Ei râd, înțeleg altfel și asta e minunat.

Trăim într-o societate fast forward. Devenim un soi de produs care trebuie să se vândă, care trebuie să aibă mai multe valențe sau preocupări ca să rămână pe piață, să știe, pe lângă actorie, să fie și un bun dansator, un bun cântăreț, un bun antreprenor. Ce părere ai despre asta? Ai simțit perioada asta că actoria ar putea să nu fie de ajuns?

Nu, eu n-am simțit niciodată asta. Pentru mine, să fii actor înseamnă să știi să faci tot, deși nu știi să faci nimic concret. Dar în cele două ore, cât se uită oamenii la tine, trebuie să pară că știi să le faci pe toate, că știi orice. Dacă asta îți permite să joci, e în regulă să faci și alte lucruri pe lângă. Și în orice mediu ai ajunge, ai o grămadă de învățat, e material pentru un actor, te hrănești artistic din asta. În America, actorii așa sunt. Chiar auzisem de o actriță celebră de acolo că vindea într-un supermarket. A recunoscut-o lumea și au început să distribuie poze cu ea de la muncă. Uite, eu nu am o problemă cu asta. Competiția e bună cumva. Când ești deja angajat într-un loc, ai tendința să te lași pe o ureche, să lenevești.

Și munca actorului cu sine însuși?

Păi, munca actorului cu sine însuși vine dintr-o nevoie. Până și curiozitatea vine dintr-o nevoie, pentru că elanul ăla pe care îl ai ca tânăr, de genul vreau să fiu actor, să vorbesc cu publicul, să transmit mesaje, da, OK, dar e doar un elan. După ce devii actor îți dai seama că nu e întotdeauna așa. Ajungi să joci în spectacole care nu-ți plac neapărat, faci compromisuri, joci în reclame, pentru că trebuie să supraviețuiești. Și toate lucrurile astea se adună și e greu să te reconectezi la elanul ăla de la început și atunci e foarte importantă nevoia, nevoia de a te hrăni, de a avea un sens ceea ce faci și conștientizăm asta doar în momentele cele mai negre. Îți pui niște întrebări cumva fundamentale, printre care și: Ce-am făcut cu actoria? Iar curiozitatea, ca să revin, poate fi omorâtă de mulți factori, cum ar fi celebritatea. Celebritatea nu-ți dă nimic bun ca artist, poate ca om te face să te simți un rege, dar artistic îți dă doar autosuficiență, te face să te crezi foarte important, să te consideri realizat, împlinit, și, după părerea mea, e un mare dușman. Eu nu sunt celebru, dar am avut câteva momente de succes, niște vârfuri, și cred că m-au tras în jos. A trebuit să-mi dau câteva palme ca să revin la realitate.

Cum te raportezi la secolul vitezei, al imaginii?

E greu cu secolul vitezei! (râde) Eu nu pot să stau pe Facebook toată ziua, să citesc la derută orice, să recit la derută orice. Tot ce s-a întâmplat perioada asta în online a fost de nevoie, să nu dispărem, cumva. Dar un act artistic trebuie să se nască din plăcere, nu din nevoie. De ce nu făceau asta și înainte? Unii erau mereu vizibili, chiar și înainte de pandemie, și e foarte bine. Eu din motivul ăsta n-am făcut nimic, nu eram obișnuit, nu e „chestia” mea. Acum mi se pare că e apogeul libertății, poți să spui orice. Internetul e o invenție foarte mișto, dar prost înțeleasă. E bine că există, dar ajungi să recontextualizezi cumva ideea de libertate și de privațiune. Care mai e spațiul tău, practic? Ține de tine cât de mult te expui, ce alegi să expui și cum o faci. Și chiar și atunci când se bat ideile între ele, tot cred că e bine că se întâmplă asta, pentru că oamenii văd cumva diversitatea, mai ridiculizezi ceva, ești ridiculizat, și dacă ți se întâmplă ceva de genul ăsta, să zicem, a doua oară te gândești dacă să îți mai spui părerea, e cumva și o formă de educație. Sita se cerne de la sine. La mine e un mecanism deja foarte adâncit, frica de a nu spune prostii, chiar stau și mă macin înainte de a zice ceva. Uneori chiar mă gândesc atât de mult, încât nu mai spun nimic (râde).

Ce anume te seduce la lumea de azi și ce te face să suferi?

Îmi place tot la lumea de azi! E cel mai mișto timp în care poți să trăiești. Cred că e un privilegiu acum să exiști. Îmi pare rău că nu pot să trăiesc mai mult ca să pot să citesc mai mult, să pot să mă uit la filme mai mult, să pot să văd tot, să ascult tot, să văd ce o să fie după, să văd ce o să se inventeze. Ce mă face să sufăr sau ce nu-mi place e că oamenii se simt jigniți prea ușor și din motivul ăsta se cred entitled (îndreptățiți) să nu fie jigniți, să anuleze libertatea altora de a se exprima. Libertatea e înțeleasă prost uneori, pentru că oamenii cred că trebuie să spui ce gândești doar în limitele în care n-ar trebui să rănești pe cineva. Atunci, sinceritatea ce mai e, în cazul ăsta? Mă doare că oamenii iau foarte în piept lucrurile, foarte dramatic, nu le iau la mișto, poate, nu încearcă să înțeleagă punctul celuilalt de vedere. La Shakespeare doar nebunul spune ceea ce gândește și toată lumea îl crede absolut nebun, dar el nu face decât să zică adevărul. Eu întotdeauna prefer o relație sinceră și aș ține cont de sentimentele oamenilor, dar, totodată, și de context. Când vine cineva să îmi impună, nu e OK. Asta nu-mi place, de fapt, relativizarea drepturilor fundamentale: nu ai voie să spui anumite lucruri, nu ai voie să vorbești despre anumite lucruri, devii în ochii altora rasist, comunist și tot așa.

Crezi mai mult în adevărul certitudinilor sau al îndoielilor? Care sunt certitudinile și îndoielile tale?

Cred în îndoieli. Pentru că noi, de fapt, nu știm nimic, doar ne îndoim de existența unor lucruri. Nu știm ce o să fie după ce murim. Îndoiala e cel mai bun instrument de a ajunge cât mai aproape de adevăr. Singura certitudine e că sunt eu acum, dincolo de asta nu cred nimic. Îndoiala… Eu tot timpul am îndoieli. Oare fac bine ce fac? Oare sunt adevărat? Și întrebările astea nu se termină niciodată. Nu am spus vreodată: Gata, sunt actor! În schimb, mă întreb: Oare sunt un actor bun? George Călinescu avea o teorie, cea cu clopotul. Orice artist are în viața lui un clopot al traiectoriei carierei lui. Așa își imagina el creația, un clopot. Creezi, creezi, creezi și la un moment dat ajungi într-un vârf, apoi cobori. Orice ai face după, n-o să mai ajungi niciodată acolo unde ai fost, la apogeu. Cred că orice artist, după ce trece de vârful clopotului, încearcă să se autodepășească, dar nu se mai poate. E valoros ce a zis el prin simplul fapt că a conștientizat că e în declin. Am avut și eu clopotul meu, dar continui că cred că pot să-l depășesc, că nu ăla a fost, de fapt.

Ce părere ai avea dacă în urma acestei perioade s-ar naște o nouă formă de teatru, total diferită de ceea ce știam până acum?

Dacă am regândi și am reconfigura ideea de teatru în funcție de ce se întâmplă azi, pentru mine ar fi OK, pentru că asta e situația acum și dacă asta e situația înseamnă că toată lumea trăiește așa și implicit se regăsește în asta. Deci teatrul poate să coexiste în perioada asta și el trebuie să reflecte viața. Dacă viața e așa, așa trebuie să fie și teatrul, ancorat în aici și acum, să nu se lase prins în ceva ce a fost. Povestea e importantă, aia rămâne. Și nu mă refer la contemporaneitatea poveștii neapărat. Nu contemporaneitatea contează în perenitatea produsului artistic. Cred că povestea e aceeași de la greci încoace: un personaj trece printr-o serie de întâmplări, există niște obstacole, o intrigă, un deznodământ, nu e nimic nou. Temele din teatru și din literatură sunt relativ aceleași și ele: iubirea, moartea, războiul, conflictul între generații. Ei bine, în centrul lor e omul, care e fiecare dintre noi. Tot ce facem noi e să reactualizăm aceleași teme, aceleași povești, aceleași încercări. Evident, cu alte nuanțe. Forma, în schimb, trebuie adaptată la ce e azi, ca omul să se poată regăsi. Așa apar într-un spectacol de Shakespeare laptopuri, telefoane, asta e încercarea de a aduce aceeași problemă în fața omului modern, ca el să poată să își evalueze propria viață raportându-se la o anume problemă, reprezentată într-un anume fel, dar care rămâne valabilă tot timpul. A fi sau a nu fi? Să fac ceva sau să nu fac? Teatrul poate să devină superficial când se îndepărtează fix de problemele mari, când se apropie prea mult de divertisment și nu-l mai interesează să pună întrebări.

Teatrul e, pe de o parte, o formă personală de a face artă, îți cere puțin din sufletul tău, te expune în toată vulnerabilitatea, te duce uneori în zone ale intimității în care, poate, n-ai vrea să te întorci. Cum ai descrie situațiile astea? Cum le faci față?

Eu nu am o problemă în a mă folosi de amintirile mele dureroase ca să iasă ceva bun, mi se pare un privilegiu într-un mod cinic și absurd. Mi se întâmpla să îmi vină să plâng într-un spectacol pentru că mă întorceam mereu la aceleași amintiri. Uneori, problema e acolo și e bine că e acolo, îmi servește. M-am gândit dacă să mă duc la terapie, dacă să încerc să rezolv ceva, dar mi-am dat seama că ăsta sunt eu acum și așa sunt cel mai aproape de un om normal și adevărat. A încerca să rezolv problemele înseamnă să mă transform într-un om rezolvat, care nu mai poate să apeleze la anumite amintiri atunci când are nevoie de ele. Traumele la care eu mă gândesc, de exemplu, din copilărie, din certurile cu mama, mă ajută într-un spectacol în care sunt pus într-o relație cu o femeie. Ca actor, am nevoie de reacții vii. A încerca să stăpânesc ce nu știu din mine tot timpul poate să-mi facă rău. Am jucat odată Pescărușul, într-o cheie dramatică, și era un moment, la finalul actului 4, când de fiecare dată îmi venea să plâng, pentru că aveam eu niște lucruri nerezolvate. Am început să mă gândesc atât de mult la asta, până în punctul în care nu mi-a mai venit să plâng atunci. Și asta e prost, e foarte rău. Nu mai vreau să rezolv dacă simt că nu mă ajută. Vreau să fiu cât mai viu.

Dar nu poți să aperi planul personal de planul profesional?

Uite, avea Dalí o metaforă foarte mișto. L-a întrebat cineva ce este pentru el un artist adevărat. A zis că un artist adevărat e ca o privighetoare. Dacă o lași în libertate, ea cântă. Dacă iei privighetoare și o pui într-o colivie, parcă îți cântă mai frumos. Dacă o pui într-o colivie și-i scoți ochii, o să cânte și mai frumos. Era vorba de generalul Franco, din Spania, și despre regimul totalitar, despre cum el, ca artist, era ținut într-o cușcă, se afla într-un context în care tot ce a creat el s-a născut organic, ca o revoltă, o luptă împotriva sistemului. Totul s-a născut dintr-o durere, din faptul că i s-a suprimat libertatea. Aici vreau să ajung. Cu cât ai toate lucrurile rezolvate în viața ta, cu atât îți dai seama că nu ai material care să îți servească. Eu sunt actor, eu am nevoie de toată durerea asta, e imposibil ca planurile să nu interfereze. Un om ținut de gât are de ce să urle, mă înțelegi? Un cub perfect, cum spunea și Nichita, rămâne un cub perfect. Dacă are un colț strivit, nu te întrebi oare de ce are colțul ăla strivit?

Dar care sunt limitele tale?

Hmm… Nu sunt un actor foarte plastic. Nu înțeleg rațional dansul. Într-un club, dacă mă simt bine, dansez, dar pe scenă e altceva. Dacă n-am un coregraf care să mă ajute, eu nu pot, nu am libertatea lui Ștefan Lupu, să zicem, cu care am și lucrat, de altfel. Rațional, eu nu înțeleg mișcarea și cred că nici el nu o înțelege, el e mișcarea pur și simplu. Pentru el e un limbaj în sine. Îl explorez și eu câteodată, mă duc mult într-un rol, dar pe o traiectorie tot rațională. Asta cred că-i limita mea, eu nu-mi înțeleg corpul în relație cu ce simt. Și eu, dacă nu înțeleg, nu pot să fac. Astea sunt criteriile mele: să cred și să înțeleg. Nu vreau să ajung în situația în care să fiu pus să fac ceva ce mie mi se pare neverosimil și să nu fie înțeles, adică oamenii, la rândul lor, să nu înțeleagă nici ei despre ce e vorba.

Imagine din spectacolul „Oglinda neagră”

Societatea de azi ne îndeamnă să alegem o categorie din care vrem să facem parte, tot timpul trebuie să ne situăm de o baricadă sau de alta a ideologiilor. Crezi că azi e nevoie de o reactualizare a temelor de interes, astfel încât să nu ocolim subiectele arzătoare?

Eu nu am nicio problemă cu o temă corectă politic atâta vreme cât nu caută să mă facă să mă simt pe mine, ca spectator, într-o anumită categorie socială. Am fost la un spectacol cu o menajeră abuzată sexual, iar la final am fost aduși în față noi, bărbații, ne-a înconjurat pe toți cu o bandă adezivă și de sus au început să cadă confetti în timp ce menajera ținea un monolog despre cât de căcat sunt bărbații. Nu-mi plac spectacolele în care se dă vina pe o anumită categorie socială și nu-mi plac spectacolele în care e folosită o anumită categorie socială. Am văzut și Troia cu un Ahile negru, el, care e grec, ceea ce nu mi s-a părut potrivit sau relevant pentru sensul pe care voia probabil să-l atace, așa cum nici eu n-aș juca într-un trib african, nu am nimic de spus așa. Sigur că tot teatrul e social, dar dacă asta tinde să denatureze povestea, coerența sau credibilitatea ei, nu-mi mai place, nu mă simt bine. Oamenii au nuanțe, iar cei care fac teatru social au tendința să-i critice pe cei care nu fac teatru social, dacă sunt scene prea violente față de femei, se atacă, dar uneori așa e piesa. Nu trebuie să denaturăm povestea pe motive care nu privesc povestea. De ce nu-l criticăm pe Kubrick în Portocala mecanică, de exemplu? El s-a dus mult pe violență, plus că acolo femeile sunt obiectivizate enorm, aproape că nu există, dar asta e povestea și e important mesajul. În teatru trebuie să ai libertate de expresie maximă, actorii pot face orice atât timp cât sunt de acord cu ce li se propune. Ce nu mi se pare OK e să-mi impună cineva ce să gândesc. Piesele mari au tratat teme mari dintr-o anumită perspectivă, întotdeauna a fost polivalentă treabă, ți-au lăsat loc să relativizezi, să gândești tu, nu ți-au impus niciodată nimic. Așa e și în teatru, spectacolele mari sunt cele care te lasă să gândești.

Când ți s-a confirmat că ești omul potrivit în locul potrivit? Se produce un clic în interiorul tău, acolo, în profunzimi? Sau biletul de trecere e la public? Când îți dai seama că ești bun cu adevărat?

La public. Eu nu pot să-mi dau seama neapărat, e ceva prea înșelător. Dar mi s-a întâmplat să mă simt bine într-un rol, să simt că sunt potrivit. Eu mereu caut să mă regăsesc pe mine în fiecare rol și să fiu cât mai aproape de mine. Când joci, îți dai seama că lucrurile pe care le face personajul tău sunt unele pe care le faci sau le-ai face și tu. Dacă nu e așa, trebuie să te gândești mai mult, cum mi s-a întâmplat în Pisica verde, unde omoram o fată. O omoram fiindcă nu voiam să plece de lângă mine. Sigur că la un moment dat mi s-a întâmplat și mie să-mi doresc să nu plece cineva de lângă mine, am înțeles asta, dar în viața reală nu m-aș fi dus atât de departe, deși știam ce înseamnă dorința aceea. Psihologic pot să înțeleg actul, tipul pe care îl jucam avea o istorie a lui, dar moral, nu, nu era OK ce a făcut. Într-un caz de genul ăsta, actorul nu trebuie să judece personajul, trebuie să-l apere, să caute în viața lui motive pentru care chiar ar face lucruri cu care el, ca om, n-ar fi de acord. În fond, toate personajele nu vor decât să fie fericite, iar ăsta nu e un lucru străin de nimeni.

De ce ți-e cel mai frică?

Să nu înnebunesc, am văzut nebunia și mi-e frică de ea. Mi-e frică să nu-mi pierd uzul rațiunii, să nu am control asupra minții. Mi-e frică să nu uit lucruri, să nu pot să gândesc logic sau să nu ajung paranoic. Cred că în momentul ăla nici nu mai trăiești. Eu am nevoie să văd viața așa cum e. Mi-e frică de toate bolile care mi-ar putea altera rațiunea, schizofrenie, Alzheimer, nu știu. Dar mi-e frică.

Care e primul lucru pe care ai fi vrut ca oamenii să-l afle despre tine?

Eu sunt Rareș. Sunt actor pentru ca oamenii să-și dea seama de ceva despre ei, nu despre mine. Atât. Nu-mi plac etichetele, pentru că nici eu nu știu cine sunt.