Nebunia noastră cea de toate zilele deja nu mai este o parafrază, un citat, o reinterpretare, o metaforă. E real – atât de real pe cât îşi configurează fiecare această impresie a realităţii filtrate prin simţuri. Matca despre care vorbea Hamlet şi lumea care evadează haotic din ea se lărgise de mult şi, pe cât de încăpătoare părea a deveni, pe atât se încăpăţânează şi lumea să îi depăşească limitele şi conturul. Nebunie pare a fi devenit şi să te contrazici excesiv şi să taci prea mult. Sintagma intrată deja într-un jargon unanim acceptat – „ce, eşti nebun?” – pare atât de inofensivă şi de prietenească. Răspunsul, în schimb, e destul de grav. Cu nuanţe, în cantităţi variabile, dar… da, cam toţi părem nebuni. Dacă nu după rigorile unor diagnostice alarmante, date în cabinete cu mobilă scumpă, măcar la o trecere în revistă a fricilor, reacţiilor, tristeţilor, anxietăţilor, depresiilor şi gândurilor noastre nu cele mai roz.

Nebunia a fost mereu prezentă pe scenă şi la propriu, şi la figurat; de la eroii din amfiteatrele dăltuite în dealurile Greciei Antice şi până la părinţii care îşi întreabă copilul serios dacă a luat-o razna atunci când le spune că vrea să devină actor. Personajele puternice, impactante, au acel fior, acel morb al unei nebunii care le face să „sară din pagină”, să „aibă carne” aşa cum se spune prin culise. Actorii îşi doresc mereu să încerce să le găsească resorturile acestor identităţi bizare, cu motivaţii şi mecanisme de gândire alterate faţă de tipicul convenţionaliăţii numite normalitate. Fascinaţia pe care o degajă aceste personaje „ieşite din matcă” se propagă şi asupra spectatorilor şi posibilitatea de a face „un rol mare” creşte cu cât ai de jucat o situaţie cât mai inconfortabilă. Nebunii „au lipici”.

Bufonii sunt personajele care adună cele mai ofertante situaţii de joc – pe de-o parte înţelepţi, pe de alta făuritori de ziceri cu tâlc, pe de alta imagini ale unei tristeţi ascunse sub o tichie ai cărei clopoţei zăngăne ca pentru a distrage atenţia de la grimasa de durere de pe chip. Personajul comic, sintetizat prin atitudine şi cuvânt, evoluează de la improvizaţiile obscene ale mimului, histrionului, la nuanţe de clovn, măscărici, bufon, nebun, ajungând în secolul XX la nivelul condiţiei umane, ce ascunde sub masca veseliei, o existenţă tristă. Numit sugestiv the Fool, el destructurează, ambiguizând şi ironizând regalitatea, exprimă idei profunde despre viaţă şi înţelepciune. Bufonul care îşi acuză regele de nechibzuinţă, încetează să mai fie un comic de rând şi devine nebun – în sensul curajului de a spune şi a face lucruri periculoase, nepermise. Dacămăscăriciul este o prezenţă scenică dominată de glume şi gesturi comice, bufonul se asociază unui stăpân pentru a-l distra, arătându-i adevărul prin glume menite să îi scoată în evidenţă defectele şi greşelile. Ironia e arma sa cea mai redutabilă. Iar autoironia şi hazul trist sunt formele cele mai elevate ale expresiei nebunului. El apare în anturajul suveranilor ca o necesitate, datorită lucidităţii sale percutante, drapată de cele mai multe ori într-un discurs ce se vrea incoerent; este masca ce demască.

În dramaturgia contemporană, bufonii aproape că au dispărut. Au fost înlocuiţi fie cu un „bun prieten” care e comicul grupului, destul de superficial, mereu neîndemânatic, introdus pentru a detensiona atmosfera sau, în cele mai bune cazuri, cu un nebun sadea care spune monologuri aparent lipsite de un fir logic ori dintr-un scaun cu rotile, ori de pe un pat de spital, invariabil la microfon şi luminat de un spot de urmărire. Nebunia metaforică, potentă, aprigă, ce răstoarnă lumi şi ordinea naturală a fost şi ea edulcorată într-o letargie nivelată pe orizontală a blazărilor şi neputinţelor. Nici regii, nici bufonii lor nu au urmaşi prea solizi.

Cu cât lumea e mai „nebună” în realitate, cu atât nebunia de pe scenă e mai comună. Sensul acestor personaje fascinante care să ofere material bogat actorilor şi să genereze un întreg mecanism cauză-efect în gândurile spectatorilor nu prea mai are ce căuta într-un teatru al cărui mesaj e purtat la rever. Nuanţele, straturile dense şi rafinate ale înţelesurilor unor cuvinte ticluite, patologiile care deschid posibilităţi de expresie eliberatoare de convenţii şi stereotipuri, curajul pe care îl oferă masca nebuniei pe scenă, toate s-au cuminţit. Nebunia nu mai e o virtute artistică, ci un subiect grav, care trebuie tratat cu respect şi grijă. Teatrul politicos nu e prea interesant. E alarmist, în schimb, şi foarte bine informat. Un fel de ştire prezentată live, lipsită de frumuseţea nebuniei metaforice. Totul e foarte concret şi foarte clar. Nuanţele încurcă.

Bufonii dorm liniştiţi între file îngălbenite de pe vremea Renaşterii, nebunii care ard de patimi şi idei stau şi ei între coperte tocite de vreme, mai sunt deranjaţi din când în când de apariţii prin filme sau citaţi în cheie comică. Nebunia de azi ne seamănă prea mult nouă, celor grăbiţi să ne vindecăm de o boală doar pentru a ne molipsi de alta; înnebuniţi aprioric de fel de fel de gânduri care precis trebuie să ne fi defectat ceva în sistemul nostru de 0 şi 1. Nebunia adevărată e tristă şi periculoasă, iar cea artistică aproape că şi-a pierdut sensul.