Când Anca Hanu „respiră adânc”, lumea se oprește și tace

Stă în natura noastră să ne jucăm cât suntem mici. Fie că la început ne jucăm cu degetul mamei sau cu părul ei, iar mai târziu cu tot ce găsim în casă și abia mai apoi cu jucării. Ne jucăm pentru că așa simțim. Apoi creștem și începem să ne spunem propriile povești, păpușa din plastic devine sora noastră, iar ursulețul Teddy cel mai bun prieten. Lumea întreagă e un basm în care aștepți cu nerăbdare propoziția: „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Dar e trist cum pentru unii copii ursulețul e reprezentat de o bucată împăturită de hârtie, iar păpușa e una confecționată din cârpe și ațe. Iar finalul parcă nu mai este atât de răsunător. De fapt, nici nu știi când vine. Inspirație. Expirație. Nu ca antrenament de relaxare după efort, ci doar o modalitate de a exista. Respiri adânc și taci.

Spectacolul „Amalia respiră adânc” de Alina Nelega, în regia lui Tudor Lucanu, de la Teatrul Național Cluj-Napoca, nu este doar o altă listă de regrete pentru trecutul ce a schimbat o generație. El este o invitație la joc: de-a fericirea, de-a viața, de-a boala, de-a singura lume, de-a soția, de-a propaganda, de-a femeia de serviciu, de-a bătrânețea. Și e simplu de jucat. Tot ce trebuie să faci este să închizi ochii și să visezi, pentru totdeauna. Așa e jocul, începe cu moarte, spunea cândva Arghezi.

Este jocul Amaliei la care Anca Hanu se înscrie ca reprezentant. Și nu doar că ne ia cu ea în universul absurd al celor urcați singuri pe soclu, dar ne cam face să tăcem și noi odată cu ea și să o privim. Un lucru haios al teatrului online este că zoom-ul dat de camera de filmat te ajută să vezi cam tot ce face un actor pe scenă. Privirea lui e mai aproape de a ta, decât ar fi într-o sală de spectacol pe ultimul rând. Acum, orice gest, râs grimasă se văd. Și ce bine, deoarece Anca Hanu e destul de reală pe scenă, încât nu are ce să ascundă. Este prezentă în fiecare moment și aproape ești hipnotizat de ochii mari și râsul inocent al copilei și mai apoi al bătrânei ce devine.

Anca Hanu spune o poveste fragilă și tristă cu naivitate, multă naivitate. Deși faptele în sine sunt tragice, ea nu pune note de plâns, ci păstrează o credință copilărească în tot ce zice și face. Deși o vedem în plină transformare, de la copila care se roagă pentru frați, surori, mamă, tată, bunici, la adolescenta „prea sănătoasă” în spital, scriind tovarășului, la semi-adultul responsabil, cu un soț ignorant, la sora îndoliată, adultul angajat la firma de curățenie a aeroportului și ulterior bătrâna resemnată, ea rămâne constantă în bunătatea și credibilitatea unui suflet neprihănit. Totul a fost un vis, iar ușa ce nu se deschide decât o dată în viață este calea de salvare.

Cum spuneam, Anca Hanu cântă la un violoncel un cântec despre fericire. Se îmbracă în nuanțe de optimism pentru a proteja sufletul de dezumanizare. Este un inorog care traversează o pădure întunecată și încețoșată. Un Turn Eiffel într-un sat la margine de oraș. Un păpușar care nu are păpuși. O melodie fără versuri. O ploaie de sentimente fără stropi. O respirație fără aer și o inimă fără trup. Dar e simplă. Atât de simplă. Sinceră. Atât de sinceră. Parcă ai vrea ca jocul să o ia de la început.

Poate prea clișeistic. Poate prea mult. Dar sunt suflete care merită să știe că acest one-woman show, așa cum a fost conceput de Tudor Lucanu și interpretat de Anca Hanu, este unul care poate să emoționeze, fără a folosi batiste la final. E totul despre living in the moment, nu despre ce urât a fost în trecut. Poate că metafora paharului pe jumătate plin, ar ajuta în descriere.

Cu gândul că „Toți vor învia, toți se vor întoarce/ Într-o bună zi acasă, la copii/ La nevasta care plânge și toarce,/ La văcuțe, la mioare/ Ca oameni gospodari și vii”, cum tot Arghezi mai spune cândva, așa se termină și povestea celei care respiră adânc până nu mai are ce sau de ce să respire adânc.

Iar pentru cine a ratat până acum frumosul joc sau ar dori să-l reia, spectacolul „Amalia respiră adânc” este selectat și în Festivalul Național de Teatru 30/ FNT altfel, la categoria Arta actorului mare.